Veronica Porumbacu

La Curtea cu juri

Sunt expulzatul vechilor pagode,
Fiindcă-am râs uşor la liturghie;
Cei vechi îmi spun: "Ce ţi-a venit şi ţie,
Să nu respecţi lecturile din ode?"

În bancă-ascult: lectura, dintr-un cod e,
Şi magistratu-n robă cum mai ştie
S-arunce-ochiade doamnei, ce, nurlie,
Şi-arată sânii-mpodobiţi: geode.

Şi ce de lume strânsă-aici, în sală,
Bărbaţi ce totul ştiu, n-au tigva goală.
Iar genul feminin, o, nu lipseşte.

Ca un poet batjocorit, damnat,
Acum mă voi lăsa decapitat,
Cum publica opinie doreşte.

poezie clasică de Charles Cros din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antistrofe

O, dacă voi, femei, aţi veni
aici, printre noi, deşi suferinde,
nu mai cruţate ca noi în viaţă, şi totuşi în stare
să faceţi din noi nişte preafericiţi.

De unde,
când se-arată iubitul,
îi luaţi viitorul?
Mai bogat decât va să fie vreodată.
Cine ştie cât de departe
e cea din urmă stea fixă pe cer,
e uimit când o află
În spaţiul sublim al inimii voastre.
Cum vi-l desfăşuraţi în mulţime?
Voi cupe de noapte, iviri de izvoare.

Voi într-adevăr mai sunteţi aceleaşi?
Sunteţi chiar aceleaşi copile
înghiontite în drumul spre şcoală
de un frate mai mare?

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 20

Mi-a fost prezis că voi iubi cu foc
Pe-acel cu chip frumos ca o durere
Aşa mi-au spus – şi-a fost o înviere
L-am îndrăgit cu-adâncul meu noroc.

Ardea în tot: iubire mândru joc!
Şi suferea şi-mi dăruia putere
Să ard şi eu cu-a firii mele-avere
Sfinţind, în doi, al fericirii loc.

Ah, cum să crezi că va cădea în tină
Ceea ce soarta – cerul au zidit?
Ci nori nebuni îmi pregăteau ruină

Şi vânt spăimos, furtună ne-nţeleasă
Nu cerul meu, ci iadul a-ndrăznit
Din răul – rău pierzania să-mi ţeasă...

sonet de Louise Labe din Sonete (1957), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legendă

Arzi, flacără sfântă, arzi,
arzi în noaptea aceasta adânc chinuită.
Prea fericită eşti, prea fericită,
piatră scumpă a valurilor,
cristal în colierul pâraielor!
Rugă nălţată pentru o roză-cunună a ţărmului,
în aburul miresmelor, primăvara-n poiana
în care cresc aştri în iarbă
şi cuvintele-n zbor se rotesc ca dansul de fluturi
peste focul buzelor tale!
Sfinte, prea sfinte, arzi şi strigă,
strigă enormul cuvânt al inimii noastre
în această noapte de chin.
Martir în grădinile împărăteşti să te mistui
cu o flacără mare!
Flacăra, flacăra este a ta,
flacăra, hulubul arzând care trece în zbor
peste capul tău, noaptea,
flacăra, focul de aur purtând
sfâşiatul tău suflet, prin întunecime!

poezie clasică de Gunnar Ekelof, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doare, da...

Doare, da, când se deschid bobocii.
Altfel, primăvara cum s-ar teme?
Altfel, dorul s-ar înfiora,
când răsare şi pe ger, devreme?
Iarna ocrotit a fost bobocul.
Ce putere vrea să-l spargă, oare?
Doare, da, când floarea se deschide,
şi-apărându-se, de-asemeni doare.

Doare, da, când de pe crengi cad picuri,
tremurând ca lacrime, cu teamă,
şi de ram se-agaţă şi se umflă,
şi-altă forţă spre pământ îl cheamă.
Grea-ndoiala, greu necunoscutul.
Când te-atrage-adâncul către sine,
greu s-aştepţi tremurător pe-o creangă;
să rămâi e greu; să cazi, e bine?

Şi când nu mai poţi răbda, deodată
ţi se sparg toţi mugurii în soare.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Karin Boye, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum ar fi, mi-am dat seama de-ajuns că nu eşti în stare de o dragoste mare; că poţi să mă uiţi şi fără ajutorul alteia, şi fără o nouă pasiune care să te silească a mă uita. La urma urmei, aş dori să ai un temei raţional... aş fi prin aceasta, desigur, şi mai nefericită, dar n-ai mai fi atât de vinovat faţă de mine.

Mariana Alcoforado în Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado, A doua scrisoare (1669), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspunde-mi, Iulie

Răspunde-mi, Iulie –
Unde-i Albina –
Unde e Roşul –
Unde e Fânul –

Ah, zise Iulie –
Unde-i Sămânţa –
Unde-i Bobocul –
Unde e Maiul –
Răspunde-mi Tu – Mie –

Nu – zise Maiul –
Arată-mi Zăpada –
Clopoţeii arată-mi –
Arată-mi Gaiţa!

O-ntoarse Gaiţa –
Unde-i Porumbul –
Unde, Aburu-n Câmpuri –
Unde e Spinul? –

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua zi

Cu câte-o floare, câte-o damă,
Cu câte-un foc ori un absint,
Te mai distrezi din timp în timp,
Jucându-ţi rolul într-o dramă.

Pe frig, în verde irizează
Absintu-un suflet afumat.
Iar florile ce i le-ai dat
În iarnă, dulce-l parfumează.

Apoi sărutu-l nu-ţi mai place,
Doar a durat un anotimp.
Şi vin trădări, şi trece-un timp,
Şi-amorul singur se desface.

Arzi flori, scrisori, şi vine rândul
Să-ţi dai şi ţie însuţi foc.
Rămâi - când scapi, când ai noroc -
Doar cu sughiţul, cu absintul.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Charles Cros din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 11

Lăuta mea, tu care-mi cânţi suspinul
Prieten fără pată sau eroare,
Tu ce-mi măsori adâncul ce mă doare,
De-atâtea ori mi-ai plâns amar destinul

Şi lacrimei ai resimţit veninul
Schimbându-te din mândră sărbătoare
În lung oftat pe coarda-ţi vuitoare
Când jalea mea îşi revărsa prea-plinul.

De-ţi cer să minţi tu te opreşti pe dată:
Tăcută tu, tăcută eu, tăcere
Dar, din nou suspinelor mă dărui

Prin cânt răspunzi tristeţilor şi iată
Le-ndur, iar sângele îl fac să spere
Un bun sfârşit şi dorului mă nărui.

sonet de Louise Labe din Sonete (1957), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie neterminată

(Ultima formă a proiectului)

Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria,
fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susţine, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar şi bolnavului,
când privirea lui fixă-nţelege că nu-i mai răspunde odaia,
şi nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuşi –
chiar şi lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele şi văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nşelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, şi nici mai cruţată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca şi noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba şi mai fără-apărare, căci nu ştie ce-i adăpostul.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (decembrie 1920, Castelul Berg am Irchel), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!