Norman MacCaig

Cameră de hotel, etajul al 12-lea

Azi dimineaţă am urmărit
un elicopter învârtindu-se ca o insectă rănită
în jurul Empire State Building-ului, acel
burghiu de dentist enorm, pentru a ateriza apoi
pe-acoperişul de pe clădirea zgârâie nori a PanAm-ului.
Acum, din ţinuturi străine,
soseşte miezul nopţii. Întunericul lui vulgar
este împuşcat de milioane de ferestre luminate, toate
la înălţime şi de partea cealaltă.

Dar miezul nopţii nu este
atât de uşor de învins. Întins pe pat, între
un aparat de radio şi un televizor,
aud convulsii războinice vibrând prin
viroagele şi canioanele sclipitoare-ale marelui oraş –
maşini de poliţie şi ambulanţe în plin iureş
spre oasele rupte, spre ţipetele guturale
din apartamente fără apă caldă, spre glazura
de sânge de pe trotuare.

[...] Citeşte tot

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memorial

Ea moare pretudindeni. Oriunde mă duc, ea moare.
Nu există răsărit de soare, piaţă publică, popas pe un munte fermecător
care să nu conţină moartea ei.

Liniştea în care ea murea atunci răsună încă prin
morişca limbii, e o plasă
în care râsul se închide pe sine. Cum ar putea mâna mea
să strângă altă mână, când între ele
se află acea moarte densă, acea intolerabilă distanţă?

Ea plânge pentru lacrimile mele. Murind, îmi spune
că pasărea vine din soare, că peştele intră în soare.
Floarea de stânjenel este sculptată cu mai puţină delicateţe
decât este felul ei de a muri
încrustat în memoria mea. Dar, mai aud de asemenea
alte cuvinte,
cuvinte negre care formează sunetele
tăcerii, numind acel nicăieri
înspre care ea curge fără încetare.

[...] Citeşte tot

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rechinul pelerin

Să loveşti cu vâsla o stâncă şi să vezi cum, cu lentoare,
Aceasta se ridică, enormă, din mare...
Mi s-a-întâmplat asta o dată – o dată de prea multe ori, oare?

Nu, nu de prea multe ori, dar de ajuns. Cred c-am avut noroc
Să întâlnesc atunci pe-oceanul biciuit de ploaie monstrul pe care-l evoc,
De mărimea unei camere, cu creierul cât pachetul unor cărţi de joc.

Dezlocuia mai mult decât un volum de apă. M-a atras departe
În trecut cu mii de veacuri – acest concitadin primitiv şi-aparte,
Deviat spre-o ramură a arborelui genealogic neobişnuită peste poate.

După ce-i strecurat în vârtej gunoiul, depunându-se-n adâncimi saline,
Marea rămâne limpede;-într-o străfulgerare m-am văzut pe mine,
Apărând din mâzga tuturor celor care mi-au fost consangvine.

Deci, cine-i monstrul? La acest gând faţa mi-a devenit pală
Pentru câteva clipe,-n vreme dispăreau aripioară după aripioară,
Spada înotătoarei dorsale şi, ultima, coada subţire şi uşoară.

[...] Citeşte tot

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Assisi

Piticul cu mâini uscate şi chircite,
povârnit precum un sac pe jumătate gol,
tremura pe picioarele-i subţiri şi răsucite, din care
parcă se scurgea rumeguş,
lângă marea catedrală ridicată-n amintirea
Sfântului Francisc*, fratele tuturor sărmanilor,
cel care vorbea cu păsările şi faţă de care
milogul avea avantajul de-a nu fi încă mort.

Un preot explica pedant oamenilor
cât de ingenios a fost Giotto
când a făcut frescele să spună poveşti
şi să dezvăluie celor analfabeţi bunătatea
Domnului şi suferinţile
Fiului Său. Am înghiţit
explicaţia şi actualitatea
acelei ingeniozităţi.

Valuri de turişti, cotcodăcind mulţumiţi,
îl urmau aclamând entuziasmaţi pe cel care împrăştia

[...] Citeşte tot

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când treci, ştii bine,
Prin absenţa mea, care-i făcută doar din tine,
Norii nu mai pot fi cerul meu, nici acest soare,
Al meu e doar cerul care se desface-n particule infime –
Şi minciuna atotcuprinzătoare
De-a fi această voce, această privire, aceşti centimetri-înălţime.

Elementele care m-au făcut
Din întâlnirea noastră nespus de avut
Nu mai pot fi necreate; nu există haos
A cărui cauzalitate
Să poată anula-n vreun fel, să readucă-n repaos
Ceremonialul prezenţei tale, chiar şi-atunci când eşti departe.

Tu, atunci, şi eu – împreună,
Vom pretinde că totul e-o minciună,
Diminuându-ne pentru-a crea impresia amăgitoare
Că putem exista separaţi, în vreme ce, dincolo de-artificii şi de-al lor fâs,
Un om mult, mult mai mare,
Se ascunde în această privire, în acest surâs.

[...] Citeşte tot

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!