Carlos Barbarito

(Max Ernst şi Dorothea Tanning în Arizona)

Piatra creşte aşa cum creşte-o plantă,
simte frigul, arşiţa, teama,
cheamă, ţipă, râde.
Ce putem noi înţelege, ce unităţi de măsură putem folosi,
de unde şi până unde putem ilumina umbra?
Numai privirea, goală.
Numai visul, viu şi intens.
Să ridici o casă
Într-un pustiu, unde vântul
o poate biciui, iar, înăuntru, să muşti, să săruţi, să crezi
şi să te îndoieşti, să-ţi aminteşti, să uiţi şi să-ţi aminteşti iarăşi.
Cine geme, tremură, doreşte,
cere, implorând, mai multă frumuseţe,
intră în celălalt ca şi cum ar intra într-o oglindă?
O altă viaţă care este de asemenea o moarte –
o iute şi fulgurantă formă a morţii –
aduce fulgerul, luminează locuri secrete, găuri adânci.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între dificil şi imposibil se extinde...

Între dificil şi imposibil se extinde
domeniul, întotdeauna-n schimbare. Acolo,
mereu în tranzit, locuieşte omul,
cu privirea scrutând ogoarele
infestate de lăcuste, într-o carne
jumătate vis, jumătate gând, fără nici un reper.
În zid, o floare.
O floare încolţită şi crescută-n nisip.
Nisip care s-a acumulat, odată,
cu mult timp în urmă, cum se acumulează întunericul –
sub un soare, îndepărtat şi indiferent,
într-o noapte făcută din vele întinse
şi iubirea a trei îndrăgostiţi, înainte să fi ars casele şi cărţile.
Nimeni nu ştie cauza schimbării neaşteptate
a culorii pietrelor, a muzicii aerului,
a murmurului dorinţei în urgenţa unei igiene.
Cine-i generos cu el însuşi, acum, după toate-acestea,
gură muşcând din umăr şi pântec lipit de gură:
aceeaşi continuă luptă pentru a găsi drumul, alfabetul, forma?

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta-i viaţa mea, pare să spună frunza...

Asta-i viaţa mea, pare să spună frunza
care cade de pe ram
sau piatra care se rostogoleşte de pe deal. tât: fără o credinţă
în faţa căreia trebuie să te-închini sau să o conteşti,
fără muzica sferelor perfecte,
fără un cer explodând în flăcări.
Sub tălpile mele, viitoarea cenuşă
care se va aşterne la distracţia finală,
penultima blasfemie;
toate luminile se vor stinge,
iar pe armăsarul talazurilor
va veni un peşte de cobalt
să muşte fără a ţine seama de sex sau de pleoape.
Frunza cade în felul ei,
aşa cum şi piatra cade în felul ei,
dar numai cineva cu mâini
descoperă moliciunea cărnii
şi duritatea oaselor.
Acesta este adevărul: nici un om nu este vizibil.

[...] Citeşte tot

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!