Carlos Barbarito

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm.
Bea puţină apă –
care devine tulbure, amestecată cu nisip –
apoi îşi reia zborul,
repetă o scenă la fel de veche ca lumea,
scenă care n-a încetat niciodată să aibă loc.
Dacă nu s-ar mai întâmpla, chiar pentru o singură zi,
n-ar mai fi posibil să existe muzica şi nici stelele, nici mierea
şi nici Renoir, nici copii care joacă zaruri
şi nici norii, nici părul tău fluturând în vânt
şi nici măcar ochii tăi care alungă umbrele
în fiecare dimineaţă când te trezeşti.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce sunt măsura, masa...

Ce sunt măsura, masa,
conturul? În umbră, instinctul;
în lumină, rugina
care migrează dintr-un cablu în alt cablu.
Gândesc, nu gândesc: îşi piaptănă părul
în penumbră, după dorinţă
şi după concluzia lăsată de aceasta;
concizie,
infinitate: apa este confuză,
ea cade densă spre un centru neclintit,
frumuseţea este făcută şi desfăcută
în vreme ce eu spionez ce-a mai rămas din lume
prin ultimul sunet al vocii tale,
aspru şi intens.

Ce este cabala,
melodia, arcul
acum când toate se sting
şi-în toate care cad, se rotesc şi se răstoarnă:
în curând nimeni, trecutul, periferia?

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele horn

Cei morţi nu-s ca noi. Suspendaţi
în pacea amiezii, le lipseşte
saţietatea şi setea. Ei au dispărut,
dar există. Ochii lor sunt sunt în altă parte,
mâinile lor nu mai mângâie, dornice
sau temătoare – sunt deja muşchi pe pietre.
Ei poartă lămpi stinse,
pelerine de ploaie uzate, scuturi sparte.
Noi îmbrăţişăm şi-aprindem toate luminile,
măturăm pretutindeni momentul prezent.

Simţim respiraţia fiecărui fir de iarbă
în ceafa altui fir de iarbă
sau în el însuşi:
ne surprinde şi ne înfioară,
pentru a se întoarce apoi încetişor în lemnul
care a fost cândva rumeguş luat de vânt.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce pe el îl îmbolnăveşte ceea ce pentru alţii....

De ce pe el îl îmbolnăveşte ceea ce pentru alţii
este leac? De ce este cartea
pe care şi-un copil o poate înţelege
beznă pentru ochii lui? De ce este
limba vorbită de toată lumea
străină pentru el, incomprehensibilă?
Ziua care constituie prezentul
nu este şi ziua lui, şi chiar mai puţin noaptea,
câinele care latră pe-un teren sterp,
coapsa expusă
la colţul străzii de femeia pierzaniei,
ţara îndepărtată cuprinsă de flăcări...
ţărâna care refuzând prea adesea
devine deodată nefertilă
şi sfârşeşte-n banalitatea unui fulger îngheţat,
reflectat la nesfârşit în oglinda opacă a pământului.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru Marianne Moore

Dacă ideea de imortalitate este exclusă,
acolo mai rămân praful,
iarba,
apa care formează băltoace,
tufele-n care ciripesc păsările,
un anume mister simplu al cărui temei
este o umbră trecătoare.
Acolo, la sfârşit, mai rămâne viaţă –
încăperea unde o femeie-şi trage ciorapii,
cealaltă încăpere, poate alăturată,
unde o pereche se dezbracă
şi se îmbrăţişează, pentru ca apoi
să spună:
noi nu vom muri.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi, în urma voastră poate, marea să răsune

Lăsaţi, în urma voastră poate, marea să răsune;
Lăsaţi câteva cuvinte să răsune
dincolo de orice spaţiu mâlit sau ruginit.
Pot fi alifii de la Avicenna,
păduri de îmbrăţişări,
recolte, roiuri,
umede implicări.
Sau, poate, ceva ce a mai fost.
Se ridică. Se îmbracă. Pleacă.
Iarba creşte înaltă iarăşi.
La pasul lui toate par să regăsească
înlăuntrul lor o anumită formă de linişte.
Nu poate fi o distanţă foarte mare –
se gândeşte el.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul părăseşte visul

Visul părăseşte visul,
nimic nu-l poate reţine, nici
funia, nici magnetul, nimic. Şi-atât rămâne,
doar lemn care arde şi fumegă.
De la umăr la brâu, o miză.
Carne pretinzând că e carne, o miză.
Ani, zile, ani:
lovesc, macină, devoră, condamnă,
printr-un tunel de tăcere,
cu ochii deschişi, cu gură fără glas,
ceva acum stricat, care-avea viaţă, se afla în centru.
Iar dacă o poezie, aceasta, toate poeziile, sunt numai vorbe,
sunt vorbele de-ajuns, sunt ele suficiente?

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu contează în ce limbă scrie cineva

Nu contează în ce limbă scrie cineva.
Toate limbile sunt graiuri străine, incomprehensibile.
Orice cuvânt, imediat ce a fost pronunţat,
se dizolvă şi dispare undeva, devine de neatins.
Nu contează cât este de familiar, de bine cunoscut.
Nimeni nu-l poate pătrunde.
Nimeni nu ştie ce este fulgerul,
ba chiar ştie mai puţin atunci când acesta este reflectat
pe luciul lamei de oţel a unui cuţit.
Acum, noaptea-i aidoma mării.
În această noapte vâslim,
Dispersaţi, în tăcere.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Andreas Vesalius, Padua, 1538)

El taie într-o materie încremenită,
ecoul inutil al unei iubiri de demult,
pline de ardoare, printre rădăcini. El taie
asemenea cuiva care are un sentiment de milă
pentru un animal bolnav,
pentru frunza care cade
cum cade-o stea, inocentă.
( Într-o oglindă îndepărtată
se reflectă, încă,
un nud perfect ).
El taie o durere care mai persistă
după tăiere, pătrunde metalul,
mâna – dincolo de acea încăpere, solul,
pietrele, dincolo de această lume, sferele
pe cât de improbabile, pe atât de pure.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afară de iarbă, nimic nu creşte

În afară de iarbă, nimic nu creşte.
Nimic nu atrage privirea, cu excepţia unei pietre funerare
şi a ceea ce aceasta conţine şi protejează.
Aici, departe de ţărm,
departe de locul unde apa
restituie adesea
metale ruginite, lemne mucegăite,
leşul unui delfin sau al unei ţestoase.
Vântul nu suflă cu putere
pentru a ne duce departe, aşa cum a promis atunci.

Minutele care trec devin ore,
însă niciodată zile, devin nopţi
care niciodată nu acceptă să fie ani,
veacuri în care cineva moare,
iar altcineva, care nu ştie asta, scoate-un căscat.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!