Rafael Alberti

Crângul pierdut (fragment)

Recunoştiinţa pentru dragostea ce s-a ivit

Când ai apărut tu,
mă chinuiam în adâncul cel mai ascuns
al unei peşteri fără aer şi fără de ieşire.
Dădeam din mâini în întuneric, agonizând,
auzeam un horcăit, un zbor de aripi
ca pulsul unei păsări nevăzute.
Ţi-ai revărsat asupră-mi părul
Şi am urcat la soare şi am văzut că el era doar aurora
ce acoperea o mare în flux de primăvară.
A fost de parc-aş fi sosit în cel mai mândru
port din miazăzi. Se-necau în tine
priveliştile cele mai strălucitoare:
munţi limpezi, ascuţiţi, încununati
cu zăpada trandafirie, cu izvoare tăinuite
în faldul umbros al pădurilor.
Am învăţat să mă odihnesc pe umerii tăi
şi să cobor prin râuri şi pripoare,
să mă-mpletesc în ramurile-ntinse

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rafael Alberti
Adăugat de Gerra Orivera
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vocea mea va muri pe pământ

Dacă vocea mea va muri pe pământ,
Duceţi-o la malul mării
Şi lăsaţi-o acolo, pe nisip.
Duceţi-o la malul mării
Şi numiţi-o căpitan
Pe o fregată cu vele albe.
O, voce a mea decorată
Cu însemnele marinei:
O ancoră – deasupra inimii,
Şi deasupra ancorei – o stea,
Şi deasupra stelei – vântul,
Şi-n vânt – o velă!

poezie clasică de Rafael Alberti din din Rădăcini şi aripi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea dragostei la peisajele în care-a trăit

Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi,
la vârsta şi-n ziua în care ne fură sălaş;
noi credem că arborii-şi pierd memoria
şi că nopţile trec, dând uitării
ceea ce le făcuse frumoase şi veşnice, poate.
Dar e destul tremurul cel mai uşor al unei frunze,
al unei stele brumate care respiră,
pentru a ne afla la fel de voioşi ca atunci când locurile,
pline de noi, ne stăpâneau laolaltă.
Şi iată că te trezeşti, alături de mine, dragostea mea,
printre tufişuri de coacăze şi fragii ascunşi,
adăpostită de inima tare-a pădurii.
Iată şi mângâierea umedă a picăturii de rouă,
crenguţele delicate ce-ţi împrospătează culcuşul,
şi spiriduşii fericiţi să-ţi pună podoabe în păr,
şi misterioasele veveriţe care fac să plouă de sus,
deasupra somnului tău, verdele mărunt al rămurişului.

O, frunză, fii fericită de-a pururi, să nu ştii ce-i toamna,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rafael Alberti
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lună ostilă

Cu toată puzderia de stele ce mă loveau în piept, ne mai văzând nimic,
m-am cufundat cu spatele în cerurile de odinioară.
Împotrivă-mi complotară toţi zece regi ai toamnei.
Ştiu că îngerii şi trădările iuţesc mereu căderea.
O frunză, un om.
Şi pe orbita-ţi, lună ostilă, sângele îmi clocotea.

Salvează-mă din gheara anilor nebuloşi,
de oglinzile ce încă reflectă porturi şi pagini din vremi demult apuse,
de mâinile-ncleştate-n amintiri anoste.
Fugi.
Ne îngroapă în vântul cel ostil.

Doar că sufletului meu îi cam place să iasă din canon.

poezie clasică de Rafael Alberti din Despre îngeri (1929), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Dacă vocea mea va muri pe ţărm,
coborâţi-o la nivelul mării
şi lăsaţi-o pe plajă.

Coborâţi-o la nivelul mării
şi daţi-i grad de căpitan
de fregată.

O, vocea mea decorată
cu medalia "Onoare Maritimă":
deasupra inimii o ancoră
şi peste ancoră o stea
şi deasupra stelei vântul
şi peste vânt o pânză de corabie!

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vocea mea moare

Dacă vocea mea moare cât timp
Mai sunt pe pământ, du-o la malul mării
Şi las-o acolo, pe nisip.

poezie clasică de Rafael Alberti din Rădăcini şi aripi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există porţi spre mare care se deschid cu cuvinte.

citat clasic din Rafael Alberti
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porumbelul

Porumbelul n-a avut dreptate.
Porumbelul s-a înşelat.
Pentru a călători spre nord el a zburat spre sud,
Crezând că lanul de grâu era apă.
Crezând că marea era cer,
Că noaptea era zori de zi,
Că stelele erau picături de rouă,
Că arşiţa era zăpadă.
Fusta ta, bluza ta,
Inima ta, casa ta.
(Ea a adormit pe malul mării,
Tu pe rămurica unui pom.)

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec (8)

Astăzi, în zborul lor,
Norii mi-au adus harta Spaniei.
Atât de mică pe faţa râului,
Atât de mare peste pajişte
Umbra aruncată de ei.

Era plină de cai
Acea umbră.
Eu, călare, căutam în umbra calului
Satul şi căsuţa mea.

Am intrat în curtea unde odinioară
Era un izvor cu apă.
Deşi izvorul nu mai era acolo,
Susurul undelor se auzea ca atunci,
Iar apa care nu mai curgea
S-a întors să-mi aline setea.

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna duşmană

Ignorând coliziunea stelelor cu pieptul meu,
Mi-am scufundat umerii în cerurile altor timpuri, trecute.
Zece regi ai toamnei s-au răzvrătit împotriva mea.
Întotdeauna trădările şi îngerii grăbesc căderile.
O frunză. Un om.
Sângele meu a fost mistuit de flăcări pe orbita ta,
Lună duşmană.
Eliberează-mă de ani şi de circumstanţele lor tulburi,
De oglinzile destăinuind rochii şi pagini dispărute,
De mâinile imprimate în abisul amintirilor.
Fugi.
Ele ne înmomântează în vântul duşman.
Şi mi se pare că sufletul meu a uitat toate rânduielile.

poezie clasică de Rafael Alberti din Despre îngeri (1929), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!