Lista completă
Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
Moare câte puțin cine-și distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim...
Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi...
Nu te iubesc chiar dacă
tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră și suflet.
Te iubesc ca planta care niciodată nu înflorește
care păstrează în sine lumina florilor ascunse.
Mulțumesc iubirii tale, solid și cert parfum
ce răsare din pământ
și trăiește în întuneric, în sufletul meu.
Te iubesc fără să știu cum și când, sau poate unde
Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,
fără complexe sau mândrie;
Deci te iubesc pentru că știu,
că aceasta e singura cale:
Unde eu nu exist, nici tu,
atât de aproape, încât mâna ta
pe pieptul meu este mâna mea,
atât de aproape, încât ochii tăi închiși
mă adorm pe mine.
Pablo Neruda în Mărturisesc că am trăit (1974)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!
O, Necurato, de-acuma ai gasit
scrisoarea si-ai plans de furie,
mi-ai insultat a mamei amintire,
spunandu-i ba catea spurcata,
ba mama de borfas,
si ai baut de-acuma singura,
de una singura, ceaiul din amurg,
uitandu-te la pantofii mei cei vechi
si goi pe vecie,
si nu vei mai putea sa-ti amintesti bolile,
visele nocturne si bucatele mele
fara sa ma blestemi cu glas tare,
ca si cum as fi inca acolo,
plangandu-ma de tropic,
de febrele otravite care mi-au facut atata rau
si de inspaimantatorii de englezi
pe care inca-i mai urasc.
Necurato, intr-adevar,
ce noapte mare si ce pamant singur!
Am ajuns iar la dormitoarele solitare,
sa pranzesc in restaurante hrana rece si
sa arunc pe podea pantalonii si camasile,
in odaia mea nu-s umerase,
nici portrete pe pereti.
Cata umbra din suflet n-as da ca sa fii iar a mea,
si ce amenintatoare mi se par numele lunilor,
si vorba iarna ce sunet de toba lugruba are.
Ingropat langa cocotier ai sa gasesti mai tarziu
cutitul pe care l-am ascuns acolo de teama
sa nu ma ucizi,
iar acum as vrea sa miros pe neasteptate
otelul de bucatarie
obisnuit cu greutatea mainii tale si stralucirea piciorului tau:
sub umezeala pamantului, printre radacini surde,
din limba oamenilor el n-ar sti decat numele tau,
iar pamantul batut nu ti-ar pricepe numele
alcatuit din impenetrabile substante divine.
La fel cum ma chinuie gandul la ziua
limpede a picioarelor tale,
care zac intarite ca apele solare oprite in loc,
la randunica din ochii tai,
care traieste dormind si zburand
si la cainele de furie pe care il adapostesti in inima,
si suspin in aer cenusa si tot ce s-a distrus,
lungul, solitarul spatiu care ma inconjoara pe veci.
As da vantul marii nesfarsite
pentru rasuflarea ta intretaiata,
pe care in noptile lungi, lipsite de uitare, o ascult
cum se lipeste de vazduh ca biciul ce crupa unui cal.
Si pentru a te auzi urinand in bezna, in fundul casei,
ca si cum ai turna miere subtire,
frematatoare de argint, obstinata
as renunta oricand la corul de umbre pe care il am
si la zgomotul de spade fara rost,
pe care il aud in suflet,
si la porumbita de sange care-mi sta singura in frunte
strigand dupa lucruri duse si fapturi disparute,
substante ciudat inseparabile si disparute.
Ne vom strecura noaptea
sa furam
o ramura inflorita.
Vom sari zidul
in intunericul unei gradini straine,
doua umbre in umbra.
Iarna inca nici n-a trecut
si marul se arata
preschimbat pe neasteptate
intr-o cascada de flori mirositoare.
Vom patrunde in noapte,
vom ajunge pana la firmamentul ei tremurator
si mainile tale mici, si mainile mele
vor fura stelele
Si in varful picioarelor,
in casa noastra,
prin noapte si umbra,
va patrunde odata cu pasii tai
pasul mut al parfumului
si,
cu picioarele instelate,
trupul limpede al primaverii.
Dacă știi un alt citat, îl poți adăuga.
Pentru a recomanda citatele din Pablo Neruda, adresa este:
