Adaugă citat | Citate la întâmplare | Comentarii recente | Top autori | Index autori | Albume cu personalități | Albume cu vedete

Pablo Neruda

Lista completă

Poemul 1 (Trup de femeie)

Trup de femeie, coline albe, coapse albe,
ești asemenea unei lumi, așternută în supunere.
Trupul meu aspru, agrest, sapă în tine
și face o sămânță să răsară în adâncul pământului.

Am fost singur ca un tunel. Păsările au zburat din mine,
și noaptea m-a doborât cu invazia ei copleșitoare.
Să pot supraviețui, te-am pătruns ca o armă,
ca o săgeată din arcul meu, sau o piatră din aruncătura mea.

Dar vremea răzbunării a apus, și te iubesc!
Trup din piele, din mușchi, din lapte însetat și ferm.
Și cupele sânilor tăi! Și ochii tăi plini de absență!
Și rozele pubisului tău! Și vocea ta tristă și blajină!

Trupul femeii mele, voi continua să dăinui prin el.
Setea mea, eterna-mi năzuință, calea mea schimbătoare.
Ape negre se adună acolo unde setea eternă curge,
și truda alături de ea, și durerea fără de țărm.

Albină (VIII)

Albină, ți-ai aruncat zumzetul în sufletul meu,
îmbătată de miere, și zborul ți-l purtai în dulci spirale de fum.

Eu sunt cel fără speranță, cuvântul fără ecou,
și cel care a avut totul, pierzând totul.

Ultima legătură, în tine scârțâie ultima-mi năzuință.
În ținutul meu searbăd tu ești ultima roză.

O, tu care ești tăcută!

Lasă-ți privirea adâncă să se închidă. Acolo noaptea se zbate.
O, trupul tău dezgolit, o statuie temătoare.

Tu ai privirea adâncă, în care noaptea lovește.
Liniștite brațe de flori și veșmânt de roză

Sânii tăi aduc a melci albi.
Un fluture de umbră s-a aplecat în pântecele tău
să se odihnească.

O, tu care ești tăcută!

În mine răsare singurătatea, cuprinsă de absența ta.
Plouă. Briza mării chinuie pescăruși rătăcitori.

Apa pășește, desculță, pe străzile deja străbătute.
Din acel copac, frunzele se plâng ca și când ar fi bolnave.

Albină, chiar și când nu ești aici îți arunci zumzetul în sufletul meu.
Din nou, exiști în timp, zveltă și tăcută.

O, tu care ești tăcută!

Poemul V

Ca tu să mă auzi,
cuvintele mele
se îngustează câteodată
precum urmele pescărușilor pe plaje.

Colier, clopot amețit
pentru mâinile tale gingașe ca strugurii.

Și îmi privesc cuvintele din depărtare.
Ele găsesc un adăpost mai cald în tine decât în mine.
Ca iedera se înalță pe vechile-mi dureri.

La fel suie ziduri cețoase.
Tu ești vinovată pentru o astfel de trudă.
Ele zboară din bârlogul meu întunecat.
Totul se umple de tine, și tu umpli totul.

Înaintea ta, au populat golul pe care tu l-ai cucerit,
și îmi sunt mai vecine în tristețe decât tine.

Acum vreau ca ele să spună ce-am vrut eu să-ți spun
și să te facă să auzi așa cum eu aș vrea să mă auzi.

Vânturile obidei încă le mai mângâie, ca întotdeauna.
Câteodată, uraganele viselor le zdrobește.
Poți asculta și alte voci în vocea mea îndurerată.

Bocetul bătrânelor guri, sângele vechilor rugi.
Iubește-mă, pereche. Nu mă abandona. Urmează-mă.
Urmează-mă, pereche, pe acest val de obidire.

Și cuvintele mele prind culoare în iubirea ta.
Totul se umple de tine, și tu umpli totul.

Voi preface cuvintele într-un colier infinit
pentru mâna ta albă, gingașă ca strugurii.

Poemul XIII

Am fost plecat să-ți conturez
granițele trupului cu atingeri de foc.
Gura mea te-a cuprins de-a curmezișul: un păianjen
încercând să se ascundă.
În tine, în spatele tău, timid, cuprins de sete.

Povești de spus pe malul înserării,
ție, tristă și suavă femeie, să nu mai fii atât de tristă.
O lebădă, un copac, ceva departe și plin de fericire,
anotimpul strugurilor, desăvârșitul și fertilul anotimp.

Eu sunt cel care te-a iubit în refugiu.
Singurătatea s-a încrucișat cu vise și tăcere,
atârnând între mare și tristețe.
Tăcută, în delir, între doi gondolieri în repaus.

Între buze și glas ceva piere,
ceva cu aripi de pasăre, ceva de chin și uitare,
la fel ca năvodul ce nu poate ține apa.
Păpușa mea, doar câteva picături mai tremură.
Chiar și-așa, ceva cântă în aceste cuvinte curgânde.
Ceva cântă, ceva urcă spre gura mea hămesită.
O, să te pot încununa cu toate cuvintele de fericire...
Cântă, arzi, dispari, ca o clopotniță în mainile unui nebun.
Trista mea gingășie, ce va urma, brusc, dincolo de tine?
Când am atins cea mai grozavă și rece culme
inima mea s-a închis ca o floare de noapte.

Poemul II (Lumina te învăluie)

Lumina te învăluie în flacăra ei caducă.
Bocitoare palidă și distrată, stând în acea direcție
contra vechilor elice ale amurgului
care se învârt în jurul tău.

Fără cuvinte, prietenul meu,
retras în singurătatea acestor ore ale morții
și cuprins de pulsațiile focului,
urmașul pur al zilei ruinate.

O creangă de fruct alunecă din soare pe veșmântul tău.
Grozavele rădăcini ale nopții
se ridică, subit, din sufletul tău,
și lucrurile care se ascund în tine se redescoperă
ca oamenii palizi și melancolici,
nașterea-ți recentă, să găsească hrana.

O, magnific și roditor și atrăgător sclav
al orbitei care se-nvârte și trece în negru și auriu:
răsari, fii călăuză și stăpânește o creație
atât de roditoare în viață încât florile ei pier,
și e plină de tristețe.

IX (Îmbătat de pini)

Îmbătat de pini și lungi sărutări,
ca vara conduc cea mai rapidă corabie de roze,
aplecat spre sfârșitul zilei înguste,
stăruind în trainica mea frenezie marină.

Palid și zdrobit de apa-mi hămesită,
plutesc în mirosul acid al climei dezgolite,
încă înveșmântat în sunete amare și cărunte
și-ntr-o tristă coamă a ceței dezolante.

Călit de pasiuni, călătoresc pe singurul meu val,
al lunii, al soarelui, arzând și rece, pe neașteptate,
liniștit în trecătoarea insulelor norocite,
albe și dulci ca șoldurile calme.

În noaptea udă, garderoba mea de sărutări tremură
încărcată cu fluxuri electrice de nebunie,
cu eroism despicând visele
și înveninând rozele ce mă împânzesc.

În susul apei, din sânul valurilor urcânde,
trupul tău paralel se predă brațelor mele
ca un pește prins în eternitate de sufletul meu,
viu și agale, în încordarea dedesubtul cerului.

Poemul XX

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Pot scrie, de exemplu: "noaptea-i înstelată
și stelele tremură albastre în depărtare".

Vântul nopții se răsucește în văzduh și cântă.

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, și, câteodată, și ea m-a iubit.

Într-una din aceste nopți am strâns-o în brațe.
Am sărutat-o la nesfârșit sub cerul imens.

M-a iubit, și, câteodată, și eu am iubit-o.
Cum aș fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?

Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Și rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.

Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, și ea nu-i lângă mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare...
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.

O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi...
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, și-atât de lungă e uitarea.

Într-una din aceste nopți am strâns-o în brațe,
și sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.

Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
și acestea ultimele rânduri.

Poemul IV

În inima verii
dimineața este cuprinsă de furtună.

Norii trec ca batiste albe de "adio";
vântul călătorind, îi flutură în mâinile sale.

Inima infinită a vântului
pulsând deasupra iubirii noastre tandre.

Orchestral și divin, răsunătoare printre copaci
ca o limbă bogată în războaie și cântece.

Vânt ce înlătură frunzele moarte cu o atingere rapidă
și îndoaie săgețile pulsânde ale păsărilor.

Vânt ce-o răstoarnă pe ea în valul fără de stropi
și-n substanța fără de povară, și-n flăcări aplecate...

Din abundență, săruturile ei sparg și afundă,
asaltate la porțile vântului de vară.

Cine moare

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.

Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.

Moare câte puțin cine-și distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.

Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi...

Sonetul XVII

Nu te iubesc chiar dacă
tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră și suflet.
Te iubesc ca planta care niciodată nu înflorește
care păstrează în sine lumina florilor ascunse.
Mulțumesc iubirii tale, solid și cert parfum
ce răsare din pământ
și trăiește în întuneric, în sufletul meu.
Te iubesc fără să știu cum și când, sau poate unde
Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,
fără complexe sau mândrie;
Deci te iubesc pentru că știu,
că aceasta e singura cale:
Unde eu nu exist, nici tu,
atât de aproape, încât mâna ta
pe pieptul meu este mâna mea,
atât de aproape, încât ochii tăi închiși
mă adorm pe mine.

 

<< < Pagina din 4 > >>

Dacă știi un alt citat, îl poți adăuga.

Pentru a recomanda citatele din Pablo Neruda, adresa este:

 
 
Creează cont | Ai uitat parola?

Căutare


Căutări recente | Top căutări | Info

Evenimente biografice

  • 1904 - s-a născut (Parral, Chile)
  • 1973 - a murit (stop cardiac, bolnav de cancer de prostată, Santiago de Chile, Chile)