Ioan Petru Culianu

Deşi sunt absolut sigur că am întâlnit-o pe Alice H. în diverse locuri, iar până de curând aveam o memorie foarte bună (acum pot uita şi mă simt uşurat), nu sunt sigur în privinţa împrejurărilor nici uneia dintre întâlnirile noastre. Lucrul e cu atât mai ciudat cu cât Alice H. mi-a făcut o foarte puternică impresie. Dar, oricâte eforturi aş face să-mi reamintesc (chipul mi-e atât de diform, că nimeni nu m-ar recunoaşte în noaptea asta), tot nu ştiu dacă am întâlnit-o în tinereţe la Milano, probabil la picioarele Cristului lui Mantegna în Academia Brera, la o petrecere dată de profesorul H. (nicio înrudire între ei) la Chicago (la drept vorbind, nici nu sunt sigur că am luat parte la acea petrecere), sau la Paris în 19..., după care ne-am petrecut vara împreună, undeva pe Coasta de Azur.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna din anul Iepurelui de Lemn a fost foarte grea. Multe mame încolţite de frig şi de gânduri sinistre şi-au abandonat odraslele; cele mai curajoase au răzbătut în timpul nopţii până la porţile mânăstirii Tashihunpo, încredinţate fiind că fiii lor, dacă ar fi izbutit să rămână în viaţă până a doua zi, ar fi devenit Scufii Galbene în acel loc în care adastă în persoană Buddha cel Roşu al iubirii şi al milosteniei, Amitabha. Călugării galbeni îi primesc la ei pe cei mai mulţi dintre copiii sănătoşi, îndeosebi de sex masculin. Dimpotrivă, mamele lipsite de speranţă şi cele care aduseseră pe lume fete le lăsau trupurile uneori deja inerte în pădure, aproape de Shigatse, în calea vrăjitorilor şi a tâlharilor, cărora, din pricini numai de ei ştiute, le place grăsimea sau carnea de copil fraged.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ines se rugă Fecioarei fără a-i preciza despre ce era vorba, căci Fecioara se presupunea că-i cunoaşte necazurile; dar, la drept vorbind, se rugase deja de atâtea ori încât nu mai nădăjduia într-un ajutor supranatural imediat. Într-adevăr, niciodată nu se produsese nimic extraordinar; iar acum, mai degrabă decât reîntoarcerea celor dragi, îşi dorea propria-i moarte, blândă, de s-ar fi putut. În clipa aceea se apropie de ea un bătrân; îl văzu venind de departe, croindu-şi drum prin mărăciniş. Se concentră asupra imaginii lui, uitând de propriu-i trup istovit şi de cuvintele care-i circulau mecanic în spaţiul lăuntric, undeva prin dreptul inimii, nu al capului. Mâna stângă i se strânse instinctiv pe o piatră: apărare, teamă, speranţă, toate acestea n-au nume, toate trec prin nişte filtre necunoscute.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţumită lui Dumnezeu, către 1880 întreprinderea Van Haeren e înfloritoare. Samuel se îmbarcă din dorinţa de a cunoaşte lumea. Pe vremea aceea, încă nu împlinise treizeci de ani. Cine ştie de ce, transportă arme în Mexic, iar imediat după aceea e văzut întreţinând relaţii strânse cu indienii Sioux din Statele Unite. Acolo întâlneşte un metis, pe un anume Luino, urmărit pentru comerţ ilicit de arme şi de alcool. Luino e socotit şi se consideră el însuşi unul dintre cei mai buni prieteni ai indienilor Sioux: fusese adoptat de un trib şi se însurase cu fiica şefului. Hăituit de federali, se deghizează în babă, ceea ce-i aduce o poreclă răutăcioasă din partea anumitor adolescenţi. Şi totuşi se spune că alcoolul lui e otrăvit, iar prima pusă pe capul lui, "mort sau viu", urcă de la 100 la 250 de dolari.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voluntar ori involuntar, exilatul trăieşte aşadar o situaţie arhetipală, care-l asimilează oricărui erou şi oricărui iniţiand: el s-a rupt din mal şi navighează singur printre ape, pândit de monştrii necunoscutului. Dar nu e mai puţin adevărat că pericolul îl întăreşte şi-l preschimbă, că-i înzeceşte rezistenţa fizică şi psihică. Şi că îl transportă într-o situaţie de radicală responsabilitate şi autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu şi-a dorit-o, ori o resimte doar ca o suferinţă, trebuie s-o asume cu orgoliu. El trebuie să extragă o forţă imensă tocmai din acele împrejurări care par mai vitrege şi să ştie că legătura cu patria se rezumă de acum înainte la aceasta: ori cu scut, ori pe scut. Adică, mai înainte de a o revedea, va trebui să învingă, orice va fi însemnând, de la caz la caz, aceasta.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea să mitologizez foarte mult pe seama Aliciei H. Fapt e că a doua zi a dispărut şi nu a mai fost niciodată văzută în oraş. De atunci, asta a produs o mare tulburare, căci multă lume o cunoştea. T. s-a chinuit foarte tare încercând s-o găsească, deşi acum ar pretinde că Alice H. n-a existat niciodată şi că niciodată eu nu i-am dedicat vreo carte sau vreun eseu. Evident, pe vremea aceea ţinusem secrete toate descoperirile mele privind adevărata esenţă a Aliciei; dintre prietenii mei, unii o considerau foarte inteligentă, T. o socotea chipeşă, câţiva o credeau smintită. Dar niciunul nu ştia acele amănunte pe care, în libertatea ei, Alice mi le comunicase mie. Era mai mult o povară decât un privilegiu. Şi nimeni, nici măcar T., n-a putut pricepe de ce am luat atât de în uşor vestea dispariţiei Aliciei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Presimţea marea de smarald, dar nu putea s-o vadă. Ar fi zis că e undeva înapoi, dar nu exista niciun înapoi. Cum stătea aşa în picioare, o cărare i s-a aşternut în cale, şerpuind printre nişte arbuşti fragili de cristal, galben-verzui, agitaţi de o boare ce aducea foarte mult cu un şarpe înaripat. Ciocnirea lor producea sunete vesele, ca nişte fluierături. A zâmbit şi toţi arbuştii au părut tare fericiţi din pricina asta şi atunci şi-a pierdut un picior şi apoi şi pe celălalt, sau poate asta să fi fost mai târziu, lângă fântâna îngheţată păzită de un impenetrabil fluture de noapte-şoim? Oricum, nu izbutea să-şi mai găsească niciun mădular, dar nu-i păsa câtă vreme îi era lesne să se ducă oriîncotro voia. Mai avea încă ochi şi poate nimic altceva. Îşi arunca privirile de jur împrejur şi totul era în regulă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un scriitor viu poate deranja din când în când Puterea (acest lucru va rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitor dispărut, însă, are capacitatea de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale şi de guri. Când cineva pune răzbunarea înaintea pagubei, aceasta nu e numai o dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci şi un semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea acestor ultime spasme. Dar cu toţii ştiu, victime şi călăi deopotrivă, că va veni un după, în care viclenia raţiunii va interveni fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un principiu călăuzitor al urmaşilor. Al urmaşilor care vor vedea mai departe de dispariţia unui scriitor, ştiind că aceasta nu poate produce nici un bine; ex ossibus ultor...

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape trei ani trecuseră de la plecarea lui când, pasămite, Zeiţei i se făcu milă de el, pentru că rTe-hu străbătuse deja în zig-zag o bună parte din Madhya Pradesh şi atunci o sfârşi - şi nu din vina lui, de bună seamă - sub roţile unui automobil la Jabalpur şi-şi dădu sufletul pe loc. În clipa aceea, agregatul care purtase numele de Calul Alb începu să se desfacă în părţile sale componente: carnea i se întoarse în pământ, sângele - în apă, răsuflarea - în vânt, lumina din ochiul stâng - în Lună, lumina din ochiul drept - în Soare, mesajul cunoscut - în tărâmul murmurelor, Zeiţa Tara - în lumea ei de smarald, iar taina indicibilă - în cea mai misterioasă parte a acestui colţ de univers, acolo unde lucrurile disparate dobândesc un înţeles prea complex spre a putea fi definit, prea subtil ca să devină limbaj.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jormania este o ţară unde numele majorităţii locuitorilor se termină în "–an". Pentru că numele scriitorului Boba, întemeietor al SLIMUJ (Sindicatul Liber al Muncitorilor Jormani), face excepţie, autorităţile au insinuat că era evreu sau balt. După câteva luni de închisoare, a fost expulzat din ţară. Preşedintele jorman Gologan şi soţia sa Mortu erau protejaţi de un comando puternic de o mie de oameni şi de doi câini Pinker-Dobermann feroce. Perechea prezidenţială avea longevitatea ţăranilor. Născut dintr-un tată alcoolic, Gologan era abstinent. Voise să ducă o viaţă grea, ţinând adesea discursuri de peste şase ore, cu toate că se bâlbâia şi abia ştia să citească; dar avea un program foarte regulat. Era bolnav, dar s-au văzut alţii şi mai nenorociţi decât el târându-şi bolile vreme de treizeci de ani şi mai bine.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!