Ioan Petru Culianu

Întru realizarea scopului de răzbunare (cu adevărat planul acesta este culmea şireteniei), trebuia ca sufletele, toate sufletele de folos - cu sutele de miriade - să iasă cât mai repede posibil din trupurile războinicilor şi să se încarneze în trupurile Oamenilor Albi. Atunci, înţelepţii şi-au dezgropat comorile ascunse în pământ şi au cumpărat alcool. Au dat ei înşişi pildă, îmbătându-se dimineaţa, la prânz, seara şi la miezul nopţii. Toţi ceilalţi războinici i-au urmat pe această cale. Iar cei ce le vindeau alcoolul, chiar şi aceia care râdeau în hohote de ravagiile pe care le pricinuiau printre războinici, erau cu toţii socotiţi cei mai buni prieteni ai indienilor. Aceştia din urmă îşi băteau joc de majoritatea acelor mizerabili ce credeau că se îmbogăţesc pe seama lor. Indianul e prost, dar cu cât mai prost e Omul Alb!

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În 1993, două milioane de zorabi, urmaţi prudent de armata lui Bostan, s-au îndreptat către Jorjan, necropola presidentială. În piaţa palatului regal au fost atacaţi cu rachete, obuze, grenade, mitraliere. Mare parte a zorabilor fură masacraţi. Cei scăpaţi s-au arătat însă şi mai feroce când palatul a fost în cele din urmă cucerit. La 31 mai 1993, la ora nouă seara, cei 78, după o rezistenţă disperată, pieriră de o moarte atroce. La 1 iunie, armata lui Bostan alungă restul de zorabi din capitală cu ajutorul unei puternice esenţe de trandafiri de fabricaţie bulgărească, al cărei secret fusese dezvăluit de Solcan, care pretindea că-l aflase de la un vânzător imaculist de tabele cu efemeride. În ziua aceea, trupele Maculiei îi sfidară mai mult ca oricând, de dincolo de râul Putan, pe ultimii grăniceri de la frontiera jormană.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergătorul tibetan n-are individualitate; a fost crescut într-o mânăstire, dar nu e călugăr ("Alergarea nu e treabă de călugări", glăsuia o vorbă apocrifă a lui Padmasambhava). E o maşină perfectă, condiţionată de anumite cuvinte de cod pe care numai doi sau trei lama le cunosc. Aceste cuvinte declanşează accesul la o zonă secretă, unde este îngropat un mesaj verbal pe care alergătorul însuşi îl ignoră cu desăvârşire şi pe care nu l-ar elibera decât în urma unei secvenţe corecte de fapte, cuprinzând persoana potrivită, gestul potrivit şi cuvintele potrivite. După aceea, alergătorul, conştient de astă dată, memorează cu ajutorul unor imagini un mesaj aparent important, dar pe de-a-ntregul fals. Dacă e prins şi torturat, un bun alergător este antrenat să reziste atâta timp cât o confesiune prematură ar putea trezi bănuieli.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte nu s-au scris despre curiozitatea feminină! Oricum, fapt este că ea a fost, în acest caz, cauza imediată a căderii dinastiei Gologan. O uşă imprudent întredeschisă de Doamna Mortu îi permise zorabului Baha să-şi desăvârşească opera. Când sosi Baban, trupul chircit al preşedintelui Gologan nu mai era, din cap până-n picioare, decât o rană sângerândă. Baha fusese atât de brutal încât chiar îl emasculase, fără să fi fost în mod special antrenat pentru astfel de operaţiuni. Cât despre Doamna Mortu, cu jugulara transformată în fântână arteziană, ea spumega în convulsii. Nici unul dintre ei n-a aşteptat sosirea echipei de doctori adăpostiţi în clădirea de alături; Gologan încercă să dea o ultimă indicaţie decisivă pentru dezvoltarea multilaterală a Jormaniei, dar expiră horcăind, în timp ce Doamna Mortu se stinse gângurind dulce.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O putere inteligentă se fereşte de Martiri. Ştie că aceste fantasme nu numai că îi vor tulbura visele, ci vor cutreiera şi cutremura minţile altora, îndemnându-i nu numai să iasă din obişnuita apatie, ci să dea, la rândul lor, mărturie. În al doilea rând, când lipsa de inteligenţă a Puterii este atât de mare încât nimic din ce face nu poate rămâne tainic, fiindcă e făcut aproape la lumina zilei, cu totală lipsă de subtilitate şi cu maximumul de brutalitate posibil, atunci înseamnă că ea a ajuns la un punct în care nu se mai teme de gura lumii. Dar gura lumii, a lumii întregi, este un organ puternic, capabil să producă schimbări de atitudine şi sancţiuni; şi cine nu se mai teme de nimic înseamnă că a ajuns la o situaţie-limită, în care totul este egal, fiindcă nu mai există supravieţuire posibilă: panica a înecat ultima brumă de bun-simţ.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. Împovărat de două taine formidabile, dintre care una atât de îngrozitoare încât nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzând pe nimeni şi nefiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nicio instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în îmbrăţişarea lui.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Presimţind victoria, devenisem euforic, când, după şapte zile, mi-am dat seama că lupta încetase. Mintea ei devenise ca o stâncă de neclintit, cavalerul meu îşi pierduse încrederea şi se încurca în armele sale. Timpuri grele, timpuri de pace decretate de o autoritate necunoscută, îl învinseseră. Lupta nu era pierdută câtă vreme el era nevătămat şi încă pe teren, încercând să pară acum indiferent şi crud, dar nici nu mai putea fi câştigată. Două furii împietrite se înfruntau: furia de stâncă neagră şi furia de aur. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă bravul meu cavaler ar fi adăstat acolo, aşteptând o slabă mişcare ca să-i tragă încă o lovitură creaturii gâfâind ascunsă în stâncă. Atunci s-a întâmplat ceva, şi anume cavalerul meu şi-a pierdut răbdarea şi a plecat, socotind că a-l supune pe acel adversar abil şi de neînduplecat nu i-ar aduce niciun câştig.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ines fu impresionată şi plânse amar, apoi se linişti, căci era de negândit ca cei doi fii ai ei s-o fi părăsit aşa, fără o vorbă; bărbaţii sunt întotdeauna în stare de astfel de fapte neaşteptate, dar fiii prezintă mai multe garanţii. Cu cât raţiona mai mult, cu atât mai extravagantă i se părea explicaţia soldatului. Şi pe când îşi ştergea lacrimile pe un colţ de bancă instalată pe culoarul Prefecturii, văzu mai multe mame - poate vreo douăsprezece ori chiar mai multe - care şi ele îşi căutau fiii sau bărbaţii dispăruţi. În majoritatea cazurilor, Prefectura le răspundea că fuseseră puşi în libertate. Femeile o înconjurară pe Ines şi o scoaseră în stradă, reflectând cu voce tare la pricina nenorocirii lor; încet-încet, ajunseră la concluzia că li se ascundea ceva, căci era neverosimil ca atâţia bărbaţi să se hotărască toţi deodată să-şi părăsească familiile.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul începuse ca un joc, dar acum ştia coridoarele şi bolţile şi locul unde-şi pierduse braţele şi putea spune sunetul fiecărui arbust mângâiat de vântul şerpuitor şi simţea distincţia subtilă dintre sărut şi roşeaţă, deşi nu era nimeni şi nimic de simţit. În acelaşi fel, iubirea era iubire şi n-avea niciun obiect şi toate acestea erau Zeiţa, care-o lua tot mai departe şi mai departe dincolo de frontiera de smarald. Şi, cu toate că nu exista nici în afară şi nici înăuntru, uneori ieşea din lumea de smarald şi de fiecare dată Zeiţa venea cu ea. Puteam simţi toate astea, nu conta dacă ochii-mi erau închişi ori deschişi. Era atât de frumoasă şi de proaspătă, iar de fiecare dată umbra unui iepure negru traversa încăperea, sau se auzea un glas de delfin. Totul a început ca un joc. S-a terminat ca un lucru familiar, jucătorul însuşi făcând parte din jocul de smarald.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sceptic de felul meu, credeam că fusesem subjugat de cunoştinţele domnişoarei Emeralds, la fel de întinse pe cât de profunde în istoria modernă, un domeniu căruia-i consacram cea mai mare parte a nopţilor şi tot entuziasmul meu. Dar am fost silit în cele din urmă să recunosc că, acum, amestecam şi nopţi şi entuziasm cu imaginea tulburătoare a Domnişoarei Mekor Hayyim, căreia-i spuneam, ca toată lumea, Miss Emeralds. Purta, într-adevăr, o mare varietate de bijuterii, dar toate, fără excepţie, aveau în centru unul sau mai multe smaralde de cele mai felurite forme şi dimensiuni. La oricine altcineva, această ciudăţenie ar fi provocat din partea colegilor mei de grupă nişte năzbâtii ce puteau oricând degenera în glume feroce. Or, noi ne mulţumisem cu toţii s-o numim Miss Emeralds şi, oricât de straniu ar părea, nu era în această poreclă nici cea mai mică intenţie batjocoritoare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!