Pentru oricare lucru pe care vrei să-l spui, nu există decât un cuvânt pentru a-l exprima, un verb pentru a-l însufleți și un adjectiv pentru a-l califica.
Cât deplâng pe cei care nu cunosc această lună de miere pe care un colecționar o petrece în tovărășia unui bibelou, abia cumpărat! Îl mângâie cu ochiul și cu mâna, ca și cum ar fi o ființă vie, nu se poate lipsi de prezența lui nici măcar o clipă, se gândește în permanență la el, oriunde s-ar afla și orice ar face.
La ce ar folosi să trăiești, dacă n-ai simți puternic. Nu-i invidiez pe oamenii care au inima acoperită cu o carapace de broască țestoasă sau cu o piele de hipopotam. Fericiți sunt numai aceia care suferă de pe urma senzațiilor lor, care le primesc ca pe niște șocuri și le gustă ca pe niște bunătăți. Pentru că trebuie să ne trecem prin minte toate emoțiile, fericite sau triste, să ne saturăm cu ele, să ne îmbătăm până la cea mai ascuțită bucurie și până la desperarea cea mai dureroasă.
Scriitorul este și trebuie să rămână singurul stăpân, singurul judecător al operei pe care se simte chemat să o scrie. Criticilor, confraților săi și publicului le revine sarcina de a judeca dacă a realizat bine sau nu opera pe care și-a propus s-o facă și scriitorul nu are de dat socoteală cititorului decât despre felul cum a executat-o. Dacă-mi vine cheful să critic sau să contest talentul cuiva, n-o pot face decât privind din punctul de vedere al autorului, pătrunzându-i intențiile cel mai ascunse.
Să contești unui scriitor dreptul de a face o operă poetică sau realistă înseamnă să-l silești să-și schimbe temperamentul, să-i tăgăduiești originalitatea, să nu-i îngădui să se slujească de ochii și de inteligența cu care l-a dăruit natura. A-l învinui că vede lucrurile urâte sau frumoase, mărunte sau epice, fermecătoare sau sinistre înseamnă să-l învinuiești că este așa cum este și că nu are o viziune la fel cu a noastră. Să-i lăsăm libertatea de a înțelege, de a observa, de a plăsmui după cum îi va plăcea, cu condiția să fie un artist adevărat.
Nu trece mult și iată că ia ființă un centru literar, o bisericuță în care el e Dumnezeu, singurul Dumnezeu; căci adevăratele religii nu au niciodată mai multe zeități. Lumea va veni în acel salon ca să-l vadă, să-l audă, să-l admire, așa cum vin pelerinii uneori de foarte departe la anumite locuri sfinte. Va fi invidiat el și stăpâna casei! Vor vorbi amândoi de literatură așa cum vorbesc preoții de dogme, în mod științific și cu gravitate; vor fi ascultați atât el cât și stăpâna casei și, părăsind acest salon literar, oamenii vor avea impresia că au ieșit dintr-o catedrală.
Am fost făcuți să trăim mai mult cu trupul decât cu sufletul; dar tot gândind, s-a creat o disproporție între inteligența noastră dezvoltată și condițiile mereu aceleași ale vieții noastre.
Își strângeau mâinile și nu-și mai spuneau nimic ca și cum nu și-ar mai fi aparținut lor înșiși, contopiți în poezia, ce în chip vădit se răspândea din pământ.
