Adaugă citat | Citate la întâmplare | Comentarii recente | Top autori | Index autori | Albume cu personalități | Albume cu vedete

Mircea Cărtărescu

Lista completă

Georgica I

oripilat țăranul își ară
voios câmpia între lăstărișuri
taie cu plugul brazdă bizară și viermănoasă
grânele cresc la telejurnal se împing
în tubul catodic al ciorilor. cra, fatalistule
pământul e un ochi însămânțat cu poze
păscute de râme dințoase voalate
de peștii cu voal. iar țăranul vetust
și bulversat trage apa la baie
și-ncepe să ningă pe pielea lui carnivoră
cu fulgi de porumb ci dă-ne doamne
nouă pâinea noastră ca să ascundem
în coca ei o sticlă de coniac
și-un pat de fier cu luna drept cearceafuri
cu goethe ca mormânt și cu țăranul
oripilat de grâu
ca epitaf.

Astăzi însă mă gândesc că mai bine aș mai fi copilărit puțin.

Numai pe ea o vreau pentru că numai pe ea o cunosc. Îi privesc, între coapse, "fluturele cu aripi lipite somnoros" și știu că e, cu adevărat, cel mai frumos lucru pe care l-aș putea vedea și atinge vreodată.

Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine.

Așadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze-n diapozitive subțiri. În momente diferite, după ele, am personalități diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.

Adio! La București

un timp am fost atât de apropiați amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
și visam visele tale
și când tu îți mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam fețe - fețe...
un timp am fost atât de fericiți amândoi
încât stăteam la facultate în aceeași bancă
și fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
și apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri și doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci și patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în fața noastră
și spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
și îți cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi...

dar s-a sfârșit, s-a sfârșit! de-acuma cu care amant
te mai împleticești pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existență decentă.
vreau să-ți mai spun
că aseară s-a prăbușit de singurătate
romarta copiilor.

Înainte să plec, am suflat aburi peste imaginea ta și am scris cu degetul pe oglindă: dispari.

Întotdeauna paradisul mi s-a părut o rătăcire teribilă ca și infernul...

Era timpul florilor

cu vremea, ai capătat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate și reprezentanțe
iar azi, pe șoseaua dorințelor mele
îți trimiți ochii albaștri ca două mercedesuri spălate proaspăt
cu parbrizele înfulecând frunzișul roz de castani.

ai devenit o mare putere străină.
din zodiac, sateliții tăi mă fotografiază în mii de poziții, îmi spionează secreția insulinei
iau interviuri până și trusei mele de bărbierit
și îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe când în crivățul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua.

de-acum, până și șoferului tău mă adresez cu efendi
până și lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete
îi spun da, massa, gulerașului tău cu dantelă
îi croiesc și agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătrați de vitrină
vin într-un suflet când lenea ta clopoțește...

parcă ești un păun, cu bucureștiul înfoiat în spatele tău.
hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
în aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea cea mai statistică rostogolindu-și buclele prin fundațiile
și canalele și metrourile și anemia și stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, căști, șteckere, prize amestecate în saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă
peroanele gării obor
și până și pensionarii cântarelor de precizie
și toți invalizii care vând ilustrate în relief și lozuri în plic
s-au lepădat de mine pentru râsul tău înțolit, sastisit,
inamic.

lasă-ți lumea ta uitată,
așterne un strat de pudră peste imperiul tău ieșit ca un coș pe tenul bronzat al amiciției
noastre
declară-mă independent,
să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate și tapioca,
convertește-mă în ceva mai puțin dureros,
învelește-mă cu o florească mai caldă,
flutură-ți pleoapa ca o scânteie electrică și îndoaie-ți genunchiul
ca să îmi pot pune în fine pe roate
afacerea mea cu ezitări colorate
în serile acelea care, zice-se mai revin...

(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul războiului nuclear
era crima perfectă din zece mâine mititei
era ali-baba și cei douăzeci și patru de ani
era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă
era o flacără de magneziu îmbrățișând o petardă.)

ai devenit, femeie, o mare putere străină.
ai devenit marea iubire a plămânilor mei
ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
ție îți trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te iluminează
imperiu bancar și discret,
cauciucată zarază.

Miros de frunze uscate

miros de frunze uscate...
am avut odată o pri-prietenă...
eram atunci un licean, și odată i-am spus
ca să fac pe nebunul (eram poet): "știi,
eu văd mai multe culori decât alții", iar ea,
M., mi-a răspuns "păi de ce
nu consulți un ocultist?", dar pe bune,
fără mișto... miros
de focuri de frunze uscate prin curți, pe Barbu Văcărescu,
pe lângă ISPE...

împodobeam atunci toamna cu diamante: o gagică
mi se pare cu plete (sau mănuși?) de diamant
totul era de diamant pe atunci
și dacă oamenii defecau
făceau diamante, zornăind în closet, și
dacă pomii aveau frunze, trebuia
ca ele să fie de diamant.

plângeam bătând la mașină poeme
dar femeile din ele erau inv-inventate
nu știam să fac dragoste, încercasem
și nu reușisem, puști
puști gelos și zălud... cenaclist de luni...
studinte...
ce dulce sâ mângâi o fată între picioare
când e goală și foarte, foarte umană
nu "femeie"
și când e toamnă afară, și dacă geamul ar fi transparent
ar trece prin el mirosul toamnei: fru-
frunze uscate și limbi roșii de foc
prin curți...

sexu-i complet aiurea în cărți și în filme - patimă
fucking 'n' sucking
nebunie
când e de fapt atât de dulce și trist
și corpurile sunt atât de cuminți
e și fucking 'n' sucking
dar în general
și mai tot timpul
e... altfel, e...

Mir-Mir - așa îmi spune ea
și când sunt șucărit îmi spune Mir-Mir.
în lift, când ne-ntoarcem din oraș
și când au furat iarăși becul
îi pun o mână pe fund și-i spun fioros: "gata,
nu mai scapi... te violez!", iar ea intră în joc:
"ia mâna, domnule, sau te pocnesc de nu te vezi!"
și-n fața ușii
descuiem și ne pomenim în căsuța noastră ticnită
și ne doare-n dos de toți și de toate...

iar acum marele maestru al finalurilor
de poem, vă propune
un final perfect de poem:
"ah, mirosul de frunze arse,
de foi arse prin curți,
de foi de diamant din 'Aer cu diamante'..."

 

<< < Pagina din 6 > >>

Dacă știi un alt citat, îl poți adăuga.

Pentru a recomanda citatele din Mircea Cărtărescu, adresa este:

 
 
Creează cont | Ai uitat parola?

Căutare


Căutări recente | Top căutări | Info

Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu
poet, prozator și publicist român

Evenimente biografice

  • 1956 - s-a născut (București)