Ce bine ar fi dacă trecutul ar putea fi distrus și aruncat precum ciorna unei scrisori sau a unei cărți! Însă rămâne pentru totdeauna, pătând transcrierea pe curat și, poate, acesta-i adevăratul viitor...
De la o vreme nu mai fac dragoste cu cuvintele. Le folosesc mai departe, ca tine și ca toata lumea, dar le perii cu multă grijă înainte de a mi le pune.
Trebuie să luptăm împotriva limbii ca să nu-și impună formulele și clișeele sale, frazele deja făcute și tot ceea ce caracterizează atât de bine un prost scriitor.
O iubire care se putea lipsi de obiectul său, care se hrănea din neant, se adăuga poate altor forțe, le articula și le topea într-un impuls care avea sa distrugă odată acest conținut visceral al trupului umflat de bere și cartofi prăjiți.
Poate că iubirea însemna forma cea mai elevată de a te îmbogăți, o dăruire a întregii ființe, dar numai zădărnicind-o putea evita efectul ei de bumerang, lăsând-o să piară în uitare și să înfiripe, din nou singură, pe această nouă treaptă de realitate deschisă și poroasă. A ucide obiectul iubit, această veche presimțire a omului, era prețul de a nu se opri pe scară; așa cum ruga fierbinte a lui Faust către clipa ce trecea nu putea avea sens dacă n-o părăsea totodată, ca și când ai pune pe masă paharul gol.