Jan Neruda

Sufletul mi-e veşted

Sufletul mi-e veşted ca târzia toamnă,
Stins mi-e ca vulcanul ros de bătrâneţe;
Jos, la poale,-s pajişti, doruri vii, aprinse,
El e-nchis în noapte, orb la frumuseţe.

Iartă-mi legământul dragostei aprinse,
Iartă vâlvătaia ce-am aprins în tine.
Am crezut eu însumi că iubesc fierbinte,
Negândind că stins e cântecul din mine.

Ţi-am furat comoara tinerelor doruri,
Jaful şi minciuna ce-au fost fără vină.
Dacă poţi, copilă, iartă-mi amăgirea –
Nu sunt rău, ci-s numai biata mea ruină.

poezie clasică de Jan Neruda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia, dulcea fată

Poezia - dulcea fată -,
numai ce-o privesc - şi iată
că de dragoste se-aprinde,
inima în palmă-şi prinde,
capu-şi pierde-apoi deodată.

Vălul nunţii-i scot din ladă,
cu un tiv ca de zăpadă,
unduind în falduri albe,
iar la gât îşi prinde salbe,
caru-n flori aşteaptă-n stradă.

Nunta e în toi. Deodată
Coana Minte se arată
şi trei vorbe vechi îi spune.
Vălu-n ladă iar îl pune -
şi îngheaţă nunta toată.

poezie celebră de Jan Neruda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, vei vedea, natura

Da, vei vedea, natura, vei vedea
că mult timp îmi vei fi însoţitoare -
tu te-ai schimbat din stânci spre crengi,
şi eu la fel, din cap până-n picioare.

E pasul mai uşor, şi-n glesne simt
cum îmi zvâcneşte-o vână jucăuşă,
mă tăvălesc prin iarbă şi alerg
în loc să merg frumos pe cărăruşă.

În cale când îmi murmură-un pârâu,
mă-mbie la taifas prietenia,
când lunca-mi iese-n cale, drept salut,
îmi zvârl în sus, cu-un chiot, pălăria.

De-mi înfloreşte-n drum un tânăr pom,
îi mângâi trunchiul, coama lui pletoasă,
şi glasul meu de bariton l-încerc
când cântă-n pom o pasăre aleasă.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Jan Neruda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din văi urcă ziua

Din văi urcă ziua mai sus, tot mai sus,
cu paşii-n lumina, zglobie -
"Ci unde te duci? Spune-mi unde?" -
"Doar vezi că vârful de munte mă-mbie."

Deodată se-ntunecă muntele tot,
şi culmea de aur dispare -
"Ci unde eşti? Unde?" şi dibui în jur -
pământul e mut până-n zare.

Şi iată-ntr-o clipă mă simt părăsit -
pierită e ziua mea oare?
În friguri, privirea-mi zdrobită de dor
spre vale-a-nceput să coboare.

Trecutul meu tot e acolo, în nori -
şi simt cum mă-ncearcă mâhnirea -
mi-e frică şi-s trist de parcă-ar veni,
ca-n ceasul suprem, ispăşirea.

poezie clasică de Jan Neruda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!