Ioan Petru Culianu

Fostul primar, care avea pe vremea aceea optzeci şi opt de ani, făcuse singur târgul. Doar strănepoata lui de cinci ani îl zărise pe străin, însă felul în care-l descrie de atunci variază, fără îndoială sub impresia legendei pline de contradicţii a lui Tozgrec. Îşi aminteşte când de un bătrân maiestuos, când de un gringo grăsuţ, puţin chel, cu o mustaţă neagră şi un aparat de fotografiat alb sau viceversa (dar acel gringo, după ceilalţi săteni, era un căpitan de poliţie la pensie care-şi petrecuse vacanţa într-un cort pe malul mării prin 1959). Cât despre fostul primar, el a murit în 1970, pe când cel ce locuia pe podiş nu-şi manifestase încă prezenţa.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul a început ca un joc. I s-a spus jocul de smarald. Obişnuia să privească o bucată de piatră verde translucidă şi să pătrundă în interiorul ei. La început, totul era pură fantezie. Nu i se întâmpla să întâlnească fiinţe, doar nişte forme asemănătoare reziduurilor de alte minerale care sunt cel mai adesea prezente în acea varietate de beriliu, numai că mai mari şi mai complicate. Mai târziu, a început să întrezărească înăuntru lungi, misterioase coridoare şi s-a aventurat prin câteva dintre ele, până când teama şi liniştea lumii de smarald au făcut-o să dea înapoi. Alergând cu sufletul la gură, voia să iasă de acolo şi inima-i bătea năvalnic o vreme.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exactitatea informaţiilor lui Tozgrec a adus la faţa locului câţiva observatori permanenţi care, după ce s-au instalat la hotel, au cumpărat parcele de teren împrejurul vechii hacienda şi şi-au construit foarte repede vile: mai întâi a fost un domn Ivanov, apoi un domn Smith, apoi un domn Lopez de prin partea locului, apoi domnii Schmidt, Dupont, încă o dată Smith, Giovanetti, trei alţi Lopez, San Su, Mishima, Ioannidis, Karaman, Popescu şi lucrurile se terminară printr-o adevărată invazie de Ivanov, Smith, Dupont şi Schmidt, care duse curând la construirea unui port în Golful Smaraldelor, în care vapoare din toate ţările lumii descărcau nişte lăzi imense.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se crede îndeobşte că indienii au fost alungaţi de pe pământurile lor pentru că au fost fie prea proşti, fie prea neştiutori, fie încă uneltitori şi dezbinaţi. Dar cea din urmă lovitură ce li s-ar fi dat ar fi fost alcoolismul. Astfel, se atribuie alcoolismului, mult mai mult decât războiului însuşi, exterminarea majorităţii indienilor. E drept că nu mare era viclenia indienilor, de vreme ce ei îşi respectau promisiunile. Îşi închipuiau că toată lumea era ca ei. Războinicii lor însă valorau câteodată cât o sută de adversari şi nu erau mai puţin cruzi decât aceia. Ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat nici din prostie, nici din încăpăţânare, nici din lipsă de răutate.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru oricine altcineva, în afară de câţiva vrăjitori, copilul era cât se poate de mort; nu şi pentru Gya-zò, care percepea în plus şi necesitatea imperioasă a recuperării lui. Gya-zò, călugăr Nin-ma-pa fără vârstă, ştia că poporul său era ameninţat de o tragedie; copilul din faţa lui avea să fie o parte a acestei tragedii şi el nu putea să dispară înainte de a-şi fi îndeplinit menirea. Şi fosta Scufie Roşie îi transmise din căldura sa şi din puterea scuipatului său cu care-i frecă fruntea, executând apoi toate operaţiunile reanimării trupului pe care-l purtă până la porţile mânăstirii Tashihunpo, încredinţându-i-l fără niciun cuvânt călugărului portar.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norocul îi mai surâde o dată, iar Van Haeren se îmbogăţeşte şi se îmbarcă înspre Europa pe la 1890. Din cauza iernii grele, vaporul nu ajunge la Rotterdam decât la începutul lui aprilie; Van Haeren aşteaptă dezgheţul la Londra şi din plictis şi melancolie deschide carnetul lui Luino, care la prima vedere i se pare "tare obscur". Câteva zile după aceea, descoperind că scrierea conţine totuşi o "adâncă înţelepciune" şi dezvăluie un "adevăr insuportabil", se pune febril s-o traducă din spaniolă în olandeză, sub titlul de "Conspiraţia sufletelor indienilor." Traducerea ocupă paginile 17-45 din opusculul lui Van Haeren. Tot ce precedă i-a slujit de introducere.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La origine, zorabul nu-i altceva decât o pisică hrănită cu diverşi hormoni, având proprietatea de a o readuce la starea de sălbăticie şi de a o face într-atât de fertilă, încât o pereche de zorabi se înmulţeşte de optsprezece ori într-un an de zile. După doi ani, cuplul primordial numără aproape 648 de descendenţi. După trei ani, în condiţii normale sunt 11.664, iar după patru ani numărul lor se ridică la 209.952. Or, un zorab trăieşte mai mult decât o pisică: tot în condiţii normale, expectativa este de treizeci şi patru de ani, în timpul cărora o singură pereche de zorabi poate avea 1.224 de descendenţi. Un zorab-femelă naşte pentru prima oară la vârsta de opt luni.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul mergea domol, când dispărând, când apărând din nou printre tufişuri; traseul îi era labirintic, fără îndoială din cauza accidentelor de teren pe care doar el le vedea. Această mişcare interminabilă sfârşi prin a o exaspera pe biata femeie. Dintr-o eroare de optică, avea impresia că apariţia se depărta de ea, în timp ce ea, în ciuda fricii, dorea din răsputeri să se apropie. Atâtea excitaţii se amestecau în ea, încât trupu-i începu să secrete de-a valma lacrimi, sudoare, salivă şi umori vaginale, iar bătăile dezordonate ale inimii îi urcau în gât, îi răsunau în timpane. Semn de moarte sau semn de viaţă, bătrânul putea să fi fost acolo fără vreun motiv oarecare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii spun că atunci Khadir i-a arătat lui Al-Kindi misterele djinnilor şi pe ale Întreitei Puteri şi l-a învăţat că puterea sunetului nu are limite. Alţii mai spun că atunci Khadir i-a dat lui Al-Kindi ca să-l slujească un djinn femeiesc cu păr roşcat pe nume Mekor Hayyim, cea mai frumoasă fiinţă pe care Allah, fie-i numele binecuvântat, o crease vreodată. Alţii, în sfârşit, afirmă că i-a dat o idee despre puterea sunetului creând din nimic o armată feroce şi apoi distrugând-o pe loc. Oricum, fapt e că de atunci Al-Kindi a început să practice activ magia sunetului şi să facă tot ceea ce înaintaşii săi Sa'id ibn Misjah, negrul devenit alb şi Al-Mawsili se pricepuseră să facă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi prea dădeam seama la ce să mă aştept: îi vedeam foarte bine chipul graţios înăuntrul clopotului simetric şi al cuştii, dar credeam că de-ar fi fost să scap, aş fi putut s-o ajut şi pe Mekor H. să scape. Astfel, încercând s-o cruţ de spectacolul dezgustător al unui şoarece rănit de toate acele obiecte blestemate care alcătuiesc cursa, lucram în timp ce ea dormea sau se uita în altă parte. Când mă izbeam de grilaj sau când dinţii îmi scrâşneau pe barele grele de fier, erau scurte momente în care sunetul apei ce se umflă nu-mi mai ajungea la urechi. Nu-mi era teamă de acest soi de luptă, fiindcă, în pofida întregii dureri pe care o comporta, mă recompensa în termeni de uitare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!