Hortensia Papadat-Bengescu

In jocul simultan de prefaceri, nu ştiai dacă sunt născuţi din literatură sau sunt înseşi modelele din care literatura extremă se născuse. Baudelaire şi Veiiaine, acum clasici la lectură, circulau subt mii de forme umane şi omul decadent era omul normal, cel de toate zilele, pe care fraţii mai mari îl priveau încă cu mirare şi care aştepta abia să devie clasic la rîndul lui şi să fie înlocuit.

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul , Fecioarele despletite - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1925)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mini căută în aer spînzurătorile. Intîlni, zvelt şi smălţat cu crini de porţelan, stîlpul telegrafului. Firele diafane palpitau şi muzica lor fină o auzeai ca pe o închipuire. Minunat instrument al inteligenţei, pe care se cînta melodia poemului omenesc al civilizaţiei, aventura extraordinară, pe care cosmul se miră el singur că o petrece.

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul , Fecioarele despletite - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1925)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se întrebase: ce fac? şi răspunsese: mi-e înăsprit trupul de arsura întîmplărilor sufleteşti de aci, care usucă locul, şi caut să-mi răcoresc prin mîini sufletul, pe netezimea milostivă a obiectelor din jur. Mini credea cu convingere că imensa fermentaţie a existenţei îşi risipeşte în jurul ei substanţa, o amestecă cu inerţia relativă a lucrurilor ambiante.

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul , Fecioarele despletite - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1925)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aerul de a fi "la treabă", cum zicea Mini. Dacă nu ar fi avut uneori aerul acela, doctoriţa Lina, în alte privinţi, ar fi fost cu totul lipsită de orice prestigiu personal sau doftoricesc. Forma ei de pămătuf simpatic, gîtul scurt şi gras, bustul scurt şi gras, pîntecul rotunjior, faţa urîtă, desigur: cu ochii mici şi miopi, fără culoare, cu tenul stricat, nasul bun, turtit puţin la vîrf şi gura lată pe dinţi ce nu se arătau, deşi ţepeni la spart alune, acest tot, nu era defel impunător.

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul , Fecioarele despletite - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1925)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acea uscăciune a sufletelor era azi un ce material care molipsea atmosfera din jur. Mini căutase tot timpul, în chip inconştient, apărare împotriva acelei uscăciuni; simţise o nevoie permanentă să atingă lucruri netede şi reci, porţelane şi cristale.

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul , Fecioarele despletite - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1925)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cînte. Aveau ei alte cîntece! Chiar fără de asta, condiţia pusă Linei era categorică: "Merg la Hallipi pentru ultima oară... şi să nu-mi ceară nimeni să cînt, ca să nu refuz cu vehemenţă... nepoliticoasă".

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul , Fecioarele despletite - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1925)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

In apartamentul particular, cu camere mari şi zadarnice şi cu mobile fără de întrebuinţare, Lenora rătăcea fără rost şi se adăpostea în camera ei, unde, deşi nu cutezase nici o schimbare, numai prin felul de a o locui reuşise să imprime o atmosferă mai personală, deci mai prielnică. Un lucru de nimic, zimţii adaptării lipseau resortului ei. I se ura cumplit; nu citea, nu lucra, nu gîndea, era singură, nu mai avea distracţia de a fi bolnavă.

Hortensia Papadat-Bengescu în Drumuri ascunse (1932)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare din noi e un instrument, fiecare suflet are sunetul lui...

Hortensia Papadat-Bengescu în Femeia în faţa oglinzei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închipuieşte-ţi un suflet care ar suna ca toba mare! Sunt şi harfe minunate ca sufletul tău, Alina...! Al meu are două instrumente, fireşte două. Am statornicit că trăiesc dublu: un fluier duios, care cântă în mijlocul naturii, cântă o doină simplă, molcomă, armonitoare... şi când sunt între oameni, o orchestră complicată, dureroasă, tumultoasă. Să porţi mereu, sau aproape mereu o orchestră în tine, e obositor...

Hortensia Papadat-Bengescu în Femeia în faţa oglinzei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt şi zile când cântă divina armonie a vreunui solo minunat... sunt şi astfel de zile- puţine, rare. Mi-aduc aminte de unele... Ce proastă sunt azi... îmi vine să plâng fără pricină...

Hortensia Papadat-Bengescu în Femeia în faţa oglinzei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!