Așadar, de ce am mers pe lună? A ajunge acolo părea a fi o problemă uluitoare. Ce este acest spirit din om care îl împinge să se îndepărteze de fericire și de securitate, să trudească, să se expună pericolului, să riște chiar dacă există o certitudine rezonabilă a morții în misiune? Mi-am dat seama - luna ne arată - omul nu este făcut ca să fie în siguranță și confort și bine hrănit și distrându-se, nu, el merge împotriva intereselor sale, împotriva fericirii sale - el este constant mânat ca să facă lucruri iraționale; forța, nu el însuși, îl conduce și el trebuie să meargă.
Este de conceput ca o masă mare și neașteptată de materie să se năpustească asupra noastră din spațiu și să arunce soarele și toate planetele de o parte ca pe niște frunze moarte în bătaia vântului și să distrugă și cea mai mică scânteie de viață de pe Pământ. Este de conceput la fel ca vreo molimă să apară, o boală complet nouă și să distrugă, nu 10 sau 15 sau 20% din locuitorii Pământului cum s-a întâmplat cu molimile din trecut, ci 100% și astfel să dispară specia noastră. Și, în sfârșit, există o certitudine rațională că Soarele acesta al nostru va radia până se va stinge. Este sigur că omul va pieri atunci. Acesta este cel mai convingător dintre aceste coșmaruri. Și eu totuși nu îl cred. Și eu nu cred în aceste lucruri fiindcă am ajuns să cred în altele - în coerență și măreție în lume și în măreția destinului uman. Lumile pot îngheța și sorii pot pieri, dar există ceva în noi care nu mai poate muri din nou.
Toate aceste valori absolute și atitudini cu care mințile noastre sunt împovărate vor trebui să fie îndepărtate, pentru a putea permite instalarea noilor convingeri. Și nu numai din mințile noastre trebuie să fie îndepărtate aceste convingeri, ci și din mințile celor care urmează să devină asociații noștri.
