Lista completă
Poemul simfonic este genul cel mai împlinit al muzicii programatice. În urma unei lungi gestații, el nu apare decât în secolul al XIX-lea, sub pana lui Franz Liszt, a cărui lucrare "Ce se aude de pe munte" (1849), după Victor Hugo, poate fi considerată drept piesa inaugurală. Compozitorii din Europa Centrală și din Rusia îl vor practica pentru a cânta pământul natal și originalitatea lui, în raport cu puterile muzicale consacrate (Italia, Germania, Franța). Ceea ce nu-l împiedică pe compozitorul german Richard Strauss să se afirme, după Franz Liszt, drept cel mai mare reprezentant al genului.
Gerard Denizeau în Să înțelegem și să identificăm genurile muzicale. Spre o nouă istorie a muzicii (2000)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cartea "Leonardo da Vinci, geniul vizionar" de Gerard Denizeau este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la În general dintr-o singură parte, poemul simfonic este lipsit de ajutorul cuvintelor. Caută, așadar, echivalentul sonor al ideii literare narative și descriptive, punând toate resursele orchestrei în slujba comentariului, evocării, ilustrării, meditației sau a descrierii. Dacă "compozitorii de poeme simfonice se bazează în majoritatea timpului pe forme catalogate" (Jean-Pierre Bartoli), caracteristica muzicală esențială a genului rămâne marea sa libertate structurală, instrumentală și armonică. Ca în teatrul liric, muzicienii depășesc adeseori regulile muzicii "pure", conferind orchestrei culorile cele mai evocatoare și neezitând să folosească acorduri sau ritmuri insolite care, dată fiind funcția lor ilustrativă, nu au nevoie să fie legitimate de coerența discursului muzical.
Gerard Denizeau în Să înțelegem și să identificăm genurile muzicale. Spre o nouă istorie a muzicii (2000)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dacă știi un alt citat, îl poți adăuga.
Pentru a recomanda citatele din Gerard Denizeau, adresa este: