Andreea Palasescu

Inima îmi era aşezată în palmele tale. Vibra uşor şi freamătul amintirilor, însemnate pe alocuri cu urmele asurzitoare ale trecerii prin cotidian ne îmbrăţişa cu fiorul mut. Trecutul ar fi putut să-şi strecoare intensitatea printre degetele albe, numărând respiraţiile vieţii plină de abrupt şi necunoscut. Alegeam să rămân mereu o parte din tine. Să mă ierţi şi să-mi cauţi prilej de iubiri netrăite, dar atât de familiare ţie prin simpla lor existenţă. Alegeam să-mi cos inima la loc şi să te ţin de mână. Fericirea însemna libertatea de a pleca în orice moment. Şi dorinţa de a rămane mai presus orice.

Andreea Palasescu (25 ianuarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi era bine cu tine cunoscând puţinul. Era cu neputinţă să-l folosesti ca sprijin, emoţie pură sau rătăcire. Ca şi cum dintr-o dată, spulberând aparenţele ne-am fi dat întâlnire la mijloc de cale străbătută agale în ani frumoşi. Nu-mi plăceau nuanţele de gri şi împărţeala făcută în grabă cu jumătăţi de gând. Ce om era acela dacă nu putea da totul sau nimic? Sunt egoistă, uneori ipocrită şi puternică. Te iubesc. Necontrolat, nejustificat fară explicaţii plauzibile. Pierdusem dreptul să ofer şi-acum încercam cu disperare să mă recâştig. N-ai să înţelegi. Mi-e bine cu tine cunoscând puţinul. Ţi-am mai zis.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbrăţişează-mă! Când dau totul şi pot infim printre supunere şi incertitudini. Când plâng şi-mi risipesc regretele senine pe trupuri de lut, ilustrate frumos în aparenţe înşelătoare, ispititoare şi totuşi lipsite în totalitate de conţinut şi principii. Îmbrăţişează-mă dacă ţi-o cer dincolo de cuvinte, prin toţi porii emoţilor de clipă. Îmbrăţişează-mă când îţi cer să pleci hotărât, cu mâinile tremurând de furia acestor sentimente neînţelese. Nu ştiu cum altfel să mă apăr de mine. Ştiu doar că aproape întotdeauna, când te smulg din amintiri efemere, de fapt nu-mi doresc decât să-mi rămâi pentru totdeauna.

Andreea Palasescu (13 noiembrie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am lipit aşa, suflet lângă suflet, neputincios şi aproape brutal de sincer. Până-ntr-o vreme când m-a cuprins dorul de pribegie şi-am plecat fără să privesc înapoi.
Oamenii sunt anotimpuri. Lumini şi umbre, contrast evident, fericiri dobândite. Peste unii bate vântul schimbării, îi sluţeşte orgoliul, se vând pe nimic. Trebuie să fie tare frig, într-o inimă mică şi săracă dacă-i permiţi răului să cotrobăie prin toate virtuţile.
Să decidă iubirea! Arunc în oameni cu soare şi gând curat. S-o găsi în mulţimea aceasta măcar unul care să-şi lepede frigul din suflet. Atunci o să ştiu că n-a fost în zadar...

Andreea Palasescu (3 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am promis un gând cu fiecare asfinţit molcom. N-am ştiut cum altfel să agăţ tăcerile de ramurile unui văzduh albastru, cât să ne adăpostim sufletele. Evidenţele par să fii spulberat fără milă fiecare emoţie firavă. Ca şi cum adevărul ar sta la pândă, dezbrăcându-ne fără pudoare de orgolii surde. Te iubesc simplu pentru mine, necesar, plin de vindecare. Într-o lume care adesea condamnă fără nici un răgaz trăiri denumite de neînţeles. Nu e nici o grabă dar dacă într-o zi m-aş pierde într-o clipā de efemer fără regrete inutile, poate numai ţie aş alege să-ţi fiu alinare cuibărindu-mă într-o bătaie de inimă.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi lipseşti fizic. Caut frumosul în oameni să mă alin. Te caut pe tine doar o şoaptă, cât să-mi îmbrăţişez pământul şi să mă întorc acasă din nou. Cât să vorbesc cu zorii şi să-mi opresc pribegia de neînţeles. Dar nu ştiu cine sunt. De ce nu-ţi seamănă nici cât o fărâmă de clipă, nici cât un zgomot al inimii plăpânde, nici cât vibraţia unei emoţii efemere? De ce nu te găsesc? Poate m-aş odihni la tine în braţe un ceas, aş râde şi-aş plânge de fericire că te am. Şi te-aş iubi. La fel de mult ca acum, când am înţeles că vidul acesta imens, dureros de prezent are menirea de a mă învăţa să te iubesc mai mult ca oricând.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stranie senzaţie îmi hoinărea prin sufletul plăpând... la margini de vis, cu şoaptele aşezate graţios pe poante, îmi legănam gândul într-o firimitură de apus. Mă învârteam în cercuri, trasate cu palmele tale grele peste aroma clipelor sorbite cu nesaţ, într-un sărut lung. Îmi erai prăpastie, fericire şi abis necuprins de suspine. Câte puţin din toate şi totul în puţinul ce rămăsese din mine. Abia scâncit, sub umbra delicată a norilor, soarele se stingea în jar şi scântei de amintire. Cerul îmi era pânză, ţesută cu miresme şi trecut cuprins într-o primăvară târzie. Totuşi ochii tăi străbăteau nevăzutul să mă-ntâlnească.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu contează cine am fost ieri, într-o vreme uitată ori mâine. Azi! Să iubim azi, să trăim frumos clipele amestecate cu răsărituri, să facem schimb de poveri, cât să muşte şi alţii din fericire. Oricum plecăm. Toţi, fără menajamente sau diferenţe, suntem datori cu acelaşi răspuns. Iartă-mă şi pleacă dacă nu-ţi mai sunt, iartă-mă şi dacă-ţi rămân şi pot atât de puţine.
Ne prioritizăm şi ne tratăm ca pe opţiuni. Depinde de context. Nu-i obligatoriu să mă porţi în braţe de gând, să-ţi aminteşti cu drag, să fii blând şi înţelept în judecată. Dar măcar să fii cinstit cu tine, omule! Dacă mai poţi iubi, nimic nu e pierdut...

Andreea Palasescu (13 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la fereastră, lumea părea o piesă de teatru. Siluete diforme, usor dirijabile îşi etalau sufletele oarbe în amfiteatru. Erau pe rând spectatori entuziaşti şi actori fără talent. Nu-şi scoteau niciodată măştile. Îi priveam din colţul meu prin luciul sticlei, sorbindu-le aievea închipuirea dincolo de aparenţe şi surâs. Aveau aceea libertate asumată pe jumătate destul cât să-şi savureze pe deplin extazul şi să poată învinui într-o clipă hazardul nedrept de suferinţă. Se găsea mereu câte unul să huiduie o reprezentaţie bună. Era forfotă mare. Pierzantul neaclamat se retrăgea în bruma sa de nimic, să-şi vindece vanitatea.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa-i de greu să ne iertăm câteodată. Pentru decizii luate în pripă şi fiinţe vii, ascunse cu hotărâre în cuvinte simple, dincolo de conştient şi conştiinţă. Pentru timp pierdut, dăruit din toată inima, fără resentimente, oamenilor săraci de esenţa reciprocităţii, săcătuiţi de valori şi educaţie. Toate acestea, în detrimentul celor care merită şi n-au curaj să-şi asume ferm acest miracol numit iubire. Pentru îmbrăţişări sincere, calde, pline de îngăduinţă, păstrate în rama orgolilor, sub măşti de suflet care şchiopătează. Pentru zâmbete nedăruite care mângâie, sărută pe obrajii rumeni, vindecă de neputinţe şi dependenţă.

Andreea Palasescu (14 decembrie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!