De-ar fi să iau viața de la început și să pot face din ea ce-mi place, după cum văd lucrurile astăzi, fără îndoială că mi-aș da mai mult timp pentru lucru (învățătură), dar, categoric, și mai mult pentru aventură.
Aș vrea un roman care să fie în același timp la fel de adevărat și la fel de îndepărtat de realitate, la fel de particular și la fel de general totodată, la fel de uman și de fictiv ca Athalie, ca Tartuffe sau ca Cinna. Romanul meu nu are subiect. Nu va avea un subiect... O felie de viață, spunea școala naturalistă. Dar această școală avea marele cusur de a tăia felia totdeauna în același sens; în sensul timpului, în lungime. De ce nu în lățime? Sau în adâncime? În ce mă privește, aș vrea să nu tai deloc. Aș vrea să fac astfel încât în acest roman să intre totul. Nicio tăietură de foarfecă pentru a-i întrerupe substanța aici mai degrabă decât dincolo.
Așteptări! ne aduceți ofilirea... fructe prea coapte! am mușcat din carnea voastră numai atunci când setea îmi devenise de nesuportat și când nu-i mai puteam îndura arsura. Fructe trecute! mi-ați umplut gura cu o fadoare otrăvită și mi-ați tulburat adânc sufletul. - Fericit cel care, tânăr încă, a mușcat din carnea voastră tare și a supt sucul vostru parfumat de dragoste, fără să mai aștepte... pentru ca apoi, răcorit, să alerge pe drumul unde ne vom sfârși tristele noastre zile.
Dragostea poate fi oarbă, prietenia nu; are datoria de a nu fi; poți merge până acolo să iubești defectele prietenului, dar pentru a-l face să le cunoască. La ce mi-ar sluji o prietenie care n-ar fi clarvăzătoare? Ura față de complezență vreau să o aduc până aici.
Îmi place ca într-o operă de artă să se afle un răspuns, la scara personajelor, subiectul însuși al acelei opere. Nimic nu o luminează mai bine și nu stabilește mai sigur proporțiile ansamblului. În unele tablouri ale lui Memling sau Quentin Metsys, o mică oglindă convexă și întunecată reflectă, la rândul ei, interiorul unde are loc scena pictată. În tabloul Meninelor de Velasquez (dar puțin altfel) întânlim același procedeu. Îl regăsim, în sfârșit, în literatură...
