Adaugă citat | Citate la întâmplare | Comentarii recente | Top autori | Index autori | Albume cu personalități | Albume cu vedete

Adrian Păunescu

Lista completă

Scrisoare catre bunicul meu, invatatorul Marin Paunescu

" Tu sa te tii de carte, mai baiete" ( M. P. )

N-am apucat, iubita tata-mare,
Sa-ti scriu, altundeva si altcandva
Desi, probabil, tot ce-am scris in viata,
Este raspunsul meu pe adresa ta.

Te rog sa-mi ierti aceasta tutuiala,
Dar a ma mai preface este greu
Si-atunci cand m-adresez cu "tu" inseamna
Ca te tratez ca si pe Dumnezeu.

Invatatorul meu cel mai de seama
Ai fost si esti si cred c-ai sa ramai,
Tot ce-am aflat in viata de la tine
E si acum temeiul meu dintai.

Si dupa viata ta de dascal tragic,
Nici pensie nu ai avut in sat,
Pe patul mortii te-a gasit scrisoarea
Si pensia zadarnic, ti-au mai dat.

Dar mi-ai lasat o mostenire sfanta,
Ca sa ma bucur pana la sfarsit,
Aceasta biata limba romaneasca,
De-al carei duh m-am invinovatit.

Mi-a mai ramas o urma de la tine
Pe care ati ascuns-o in pamant,
E sabia din frontul vietii tale
De la Marasti, ranitul nostru sfant.

Ai fost un liberal pana la moarte,
Dar trebuie sa afli faptul prost
C-ai tai tradeaza dreptul limbii noastre
Si iau in gluma jertfa care-ati fost.

Nu ti-am urmat ideea si credinta,
Dar azi, cand tara –i buna de spital,
Imi vine sa-mi iau gandul, tata mare,
Si sa devin cu forta liberal.

S-a dezechilibrat aceasta tara
Si limba ei s-a pervertit grozav,
Incat, in plina libertate, iata,
Romanul a ajuns un simplu sclav.

Iti multumesc de limpedea fantana
Pe care mi-ai facut-o intre vii,
Dar s-a surpat si nu opresc nici boii,
Ca ea ni-i viata, trebuie sa stii.

In rest, sunt toate rele, tata mare,
Taranilor le este tot mai greu,
Ca uite, in aceasta lume hoata,
Mereu e-n alte sate Dumnezeu.

Parinti in alb - negru

Fotografia lor alb-negru
Ca mostenire mi-a ramas.
Ca si-n arhiva, o scrisoare,
Si-n banda, un fragment de glas.

Si am aflat o veste buna.
Ca-n lumea noastra, orice-ar fi.
Exista proceduri moderne
De refacut fotografii.

Si pozele-si gasesc deodata
Culorile ce le-au avut.
Recursul nostru tehnologic
Actioneaza in trecut.

As vrea sa-mi colorez parintii,
Blocati in limitele reci,
Sa nu ramana, prin uitare,
In alb si negru pentru veci.

Ii duc la doctorul de poze,
Ca sa le faca un consult,
Sa vada el daca rezista
Acestui inviaj ocult.

Si, cand incepe colorarea,
Eu lacrimez si ma inchin
Si-i smulg pe mama si pe tata
Din cromatismu-acestui chin.

Si poza lor din tinerete
O rog, privind-o- n amanunt,
Sa se intoarca-n sine insasi,
Cu ei mai bine mrti, cum sunt.

Si, Doamne, cat erau de tineri,
Puternic - el, frumoasa -ea.
Se balaceau in bucurie
Si nu stiau ce va urma.

"Zambiti", li s-a cerut probabil,
Si ce distins e cuplul lor,
El- ofiter, ea - eleganta,
Spre-a fi zdrobiti, ulterior.

Razboaie, puscarii, cosmaruri,
Destin de doua ori nedrept,
O viata- ntreaga, alb si negru,
S-o colorez n-am nici un drept.

Ca de o electrocutare,
De cromatism fugind mereu,
Traiesc blocat, in alb si negru,
Si, vai, din poza lor alb-negru
Eu simt c-am fost nascut si eu.

Dor de Eminescu

Intr-o lume relativa,
Ce-a facut si-a desfacut,
Eminescu-i remuscarea
Dorului de absolut.

Daca unu si cu unu
Nu mai vor sa faca doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Eminescuuuuuuuuuuuu...

Fara el oricare lucru
Si-ar urma cararea sa,
Fara el chiar steaua noastra
Dintre stele ar cadea.

Pe pamantul vechii Decii,
Cand mai mare, cand mai mic
Daca nu ar fi Eminescu
Viata nu ne-ar fi nimic.

Eminescuuuuu....

El Moldovei ii e fiul
Si Munteniei nepot,
L-a-nfiat intreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot.

Intr-o lume relativa
Mai avem un nume sfant,
Eminescu-i Romania
Tainuita in cuvant.

Eminescuuuuu...

Nimeni nu e singur pe pământ

Nimeni nu e singur pe pământ,
Cineva în grija lui îl are,
Nici cei singuri - singuri nu mai sunt
Dacă are umbră fiecare.
Singur stai în casă și gândești
Că ești singur fără mântuire,
Dar în pragul casei părintești
Se aude-un greierat subțire.
O scrisoare-ți foșnește-n mâini,
Un poștaș la ușa ta mai bate,
Latră-n depărtare niște câini,
N-ai să mai cunoști singurătate.
Asta este boala cea mai grea,
Dar de ea instantaneu se scapă,
Când în plânsa sete, cineva
Îți aduce un pahar cu apă.
Umbre jos și norii sus pe cer,
Cai păscând și soarele în scapăt,
Om stingher în drum spre om stingher
Nimeni nu e singur pan' la capăt.

poezie de Adrian PăunescuTrimite prin e-mailSemnalează o problemă/completareCitate similare
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!
Repetabila povară

Cine are părinți, pe pământ nu în gând
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinți.

Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc
De atâția copii și de-atât nenoroc
Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.

Ce părinți? Niște oameni, acolo și ei,
Care știu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca și când aș urla,
Eu îi știu și îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, și de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinții bătrâni
Dacă lemne și-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit triști în casele lor...
Între ei și copii e-o prăsilă de câini,
Și e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinți, pe pământ nu în gând,
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinți, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinți? Mai au dânșii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliți de nevoi și cu capul plecat,
Într-un biet orășel, într-o zare de sat,
Mai așteaptă și-acum, semne de la strămoși
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoși,
Și ca niște stafii, ies arare la porți
Despre noi povestind, ca de moșii lor morți.

Cine are părinți, încă nu e pierdut,
Cine are părinți are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem și noi însine ai noștri copii.
Enervanți pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Și în genere sunt și nițel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici,
Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal,
Te întreabă de știi pe vre-un șef de spital.
Nu-i așa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simți și ei știu că-i așa
Și se uită la tine ca și când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conștiință povara acestui apus
Și pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au și ne cer.
Iar când vom începe și noi a simți
Că povară suntem, pentru-ai noștri copii,
Și abia într-un trist și departe târziu,
Când vom ști disperați vești, ce azi nu se știu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Și de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deși plouă mereu, deși pururi a nins,
Deși lumea în care părinți am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Ruga pentru parinti

Enigmatici si cuminti,
Terminându-si rostul lor,
Lângă noi se sting si mor,
Dragii nostri, dragi părinti.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că si-asa au dus-o prost,
Si fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poti întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viata lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părintii care mor.

Ia priviti-i cum se duc,
Ia priviti-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, si parcă ning.

Plini de boli si suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiati-i pe părinti.

E pământul tot mai greu,
Despărtirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviti asa,
Fata mea si fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, mă duc si eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetita mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetita mea.

Singular

Incerc un gest, un jalnic inceput,
De la persoana-a doua sa te mut,
As vrea sa te transfer si sa dispar
Catre persoana-a treia singular.

Caci eu cu tine nu mai pot vorbi,
S-au adunat prea multe ineptii,
A-ti mai rosti porecla nu mai pot,
De azi esti ea, te-ai departa de tot.

Si niste explicatii – tuturor:
Eu pentru ea as fi putut sa mor,
Pe unde merg, imi amintesc de ea,
Nu pot s-o uit, orice s-ar intampla.
N-am dreptul sa o strig plangand "Ramai!",
Cat sunt de singur la persoana-ntai.

Cineva mă ascultă!

În veac cu putere ocultă
din zid cineva mă ascultă.
cu cât mă coboară pe mine.
cu-atât el mai mare devine.

Iubirea mi-o suge prin tuburi.
mă simt răstignit pe șuruburi,
ce face cu mine nu-i veghea,
el trage din zid cu urechea.

Ai zice că apără, poate,
poporul de rău și păcate,
de cei ce țin arme în liră
de cei care mint și conspiră.

Dar nu el ascultă orbește,
pe om când acasă trăieste,
ne intră-n cearceaf și sub piele,
în creier de gânduri săi-l spele.

Prin mări, electronice unde
în ochi și în tălpi ne pătrunde,
putere zeiască și oarbă
el scris e și-n firul de iarbă.

Ascultă fereastra deschisă
și viermii urcând în caisă,
cum gâfâie-n dragoste mirii,
concertul mărunt al pieirii.

În veac cu poliție multă,
din zid, cineva mă ascultă.

Ce frumoasă ești

Ce frumoasă ești în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Țurțurii în plete vor suna.
Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicați de brațe de copii,
Care-n frig și ger mai știu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasă ești în prag de vară,
Când miroși a mere ce se coc,
Cerul în ființa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nțeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.
Ce frumoasă ești în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopți,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copți.
Să înveți, iubito, să te bucuri
Că ți-am dat din jertfă un destin,
Și că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.
Ce frumoasă ești în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta ușoară,
Tu, cu muguri, bluza ți-o închei.
Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri și de frunze
De la cine să învăț să-l gust?

Si totusi vine toamna

E inca verde iarba pe coline
Si zilele nu s-au scurtat de tot
Si cineva cu-n sac in spate vine
De sus din munti ca de la un complot.

Porumbul are inca dinti de lapte
Albinele se-ngreuneaza-n zbor
Varatec ploua in fiecare noapte
Si greierii mai canta pana mor.

Cojoacele n-au coborat din poduri
Iubirile n-au coborat din vis
Se coc gutui in foarte multe moduri
A le musca e inca interzis.

In clai de fan miroase a foc de floare
Cerboaicele nu cauta mascul
In aburii de vifor cerul moare
Mai este pana la nunta timp destul.

Si totusi vine toamna,si totusi vine toamna
Si tu o stii si o ingani
Si totusi vine toamna, si totusi vine toamna
Si vai: suntem batrani.

 

<< < Pagina din 18 > >>

Dacă știi un alt citat, îl poți adăuga.

Pentru a recomanda citatele din Adrian Păunescu, adresa este:

 
 
Creează cont | Ai uitat parola?

Căutare


Căutări recente | Top căutări | Info

Adrian Păunescu

Adrian Păunescu
poet, publicist și om politic român

Evenimente biografice