Adaugă citat | Citate la întâmplare | Comentarii recente | Top autori | Index autori | Albume cu personalități | Albume cu vedete

Adina-Cristinela Ghinescu

Lista completă

Paradigmă

Multicolore plane pătrund în gândul sferic
Mâhnit de vremea rece cu muguri de-ntuneric,
Nostalgic el venise a fi în stil coleric,
Prin planul minții sale ce nu este simetric.

Ruine-nveșmântate în albiile vremii
Recheamă la iubirea anilor aprinși;
Grămezi de sentimente sângerând uitării
Prin oglinzi de apă și chipuri cu ochi ninși.

Am revăzut aseară, la masa unde scriu
Cometa plăsmuită din dorințe oarbe…
Acum ajuns e dorul, rămas într-un pustiu,
Al veșnicei dureri ce mocnit îl soarbe.

Mă prinzi de mâna rece și mă privești în ochi…
Aproape-ți simt căldura cu care mă cobori…
Spre stele nisipoase din cerul meu cu stropi
Și iar mă unge vântul, iar tu uimit m-adori.

Aproape este taina ce nu poți să dezlegi,
Ea duce dinspre tine făclii de rugăciuni…
Departe este clipa răsunătoarei legi
Cu care mi te-apropii ca să mă cununi.

Iubesc o simfonie ce este darul tău,
Alese muzicale ale poveștii mele…
Tot ce aleg e bine, învins a fost un rău
Și mă ridic prin trepte și ale vieți inele.


Recită: Adina-Cristinela Ghinescu

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)Trimite prin e-mailSemnalează o problemă/completareCitate similare
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!
Urăsc!

Urăsc pe cei care urăsc ce nu-nțeleg,
Urăsc pe toți acei care-și aleg
Să vadă doar ce vor și cum le este bine,
Care privesc pripit și cred că văd în mine.

Urăsc pe cei care vorbesc doar să se-audă
Care nu gândesc și mintea le e surdă...
Urăsc prejudecata furibundă
Și întocmită fără-a iubirii undă.

Urăsc pe acei care se ceartă
Și pentru toate dând vina tot pe soartă...
Urăsc pe toți acei crezându-se eterni,
Pledând pioșia, când nu știu a fi demni.

Urăsc să mă complac în fel de situații,
Ce le urăsc în sine, având joase vibrații...
Urăsc să mă arăt ce nu pot fi
Și să înșel că știu ce nu aș ști.

Urăsc atunci când cineva oprește
Iubirea ce în suflet înflorește...
Urăsc când omul se crede Dumnezeu
Și fură destine, fermecând mereu.

Urăsc când se dă mare un om într-un nimic
Și cum se-mpodobește că este mult prea mic...
Urăsc pe cei care se vând nestingheriți,
Care stau mereu și se dau grăbiți.

Urăsc când spui pe nume și nu știi cine sunt
Când mi-ai pus etichetă doar dintr-un cuvânt...
Urăsc mult ignoranța și ce-i de suprafață,
Urăsc la fel de mult sufletul de gheață.

Urăsc obrăznicia a celor cu mulți bani,
Crezând că-i al lor tot, fiind atât de-avari!...
Urăsc om fără milă și pe cel păgân,
Neștiința dom'le, te lasă și mai spân.

Urăsc pe-acei care nu știu să valoreze,
Tot ce ne-a fost lăsat de Tatăl să vibreze,
Urăsc mândria și prostia când vrei să le ascunzi
Cu a lor negare în care te afunzi.

Urăsc tot ce-i urât și urâțește,
Prin ura de urât se construiește
Un suflet alb și-o inimă celestă
Înmormântând ura cea funestă.

Desăvârșire

Mă-mbrac cu toamnă să-mi aud foșnitul
Frunzelor ce cad, sau ce rămân...
Din anotimpul meu se scurge amăgitul
Mirajului cântat, pe care azi îngân.

Lângă ferestre albe văd păsări azurii,
Îmi zboară un oftat din dorurile multe...
Lângă ferestre, eu... cu ochii plumburii
Scăldată în lumină, dar cu aripi frânte.

Mă-ntorc la pragul meu ce nu l-am ocolit
Dincolo de el, îmi amintesc trăirea...
Să fi rămas acolo, nu am fost menit
Și l-am pășit atunci când mi-am simțit venirea.

Vorbesc de două lumi ce eu am cunoscut;
În două nume fost-am, în ele amândouă...
Doar una am ales, sau poate ea m-a vrut,
Și-am deslușit soarele când plouă.

Mă-mbrac cu toamnă să-mi aud foșnitul
Florilor ce sunt și altora ce vin...
Din anotimpul meu născându-se doritul
Trăit strălucitor ce mă lasă plin.

Sunt doar ce am primit

Doi ochi privesc prin ploi de vise,
Din constelații i-am avut...
Sună dorințele promise
La ușa mea dintr-un trecut.

Un tren de vise ajunge-n gară,
Pe unde fost-am eu cândva...
La fel toridă și polară
Purtată de acel ceva.

Și încă ochii mei se miră
De oamenii cum forfotesc...
Îi simt cum mor, deși respiră
Zicându-și vesel: "Eu trăiesc!"

Planetele mă-nconjurară,
Ca norii unui dor de gând,
Privirea-aceea... atât de rară!
O tot aștept visând.

Doi ochi priveam prin ploi de vise,
Din constelații i-am iubit...
N-au fost și nu-s legende stinse,
Sunt doar ce am primit...

Florile verzi

Mă doare al meu sine care suspină mult
Am obosit să-l văd și tot să îl ascult…
M-am plictisit de el…să plece de la mine!
Nu vreau tovărășia prezenței lui străine.

Nu mai doresc să caut un leac sau alinare,
Tot ce doresc e ziua ce văd că nu apare…
M-am săturat să caut ce nu cunosc că știu
Taine și legende din al meu suflet viu.

Ascunsă-i o comoară a sufletului meu
Prin lupte de credință ajung să fiu doar EU…
Zăpada se topește, răsar florile verzi,
Ce-n suflet mi se-așeză arzându-mi din zăpezi.

Joc de putere

Uscat de singurătate, el zâmbea,
Umbrindu-mă pe mine în mulțime;
Știa o taină și poate o spunea,
Lăsându-și moștenirea doar la mine.

Un alt scenariu însă, fost-a scris;
Sosit peste o epocă de cuget,
Trăiri de foc irigat-au stins
Florile de zâmbet printr-un sunet.

El aștepta să urc ușor spre el...
Am învățat în timp, prin trepte grele;
A ajutat să zbor esența de rebel,
Cu care am venit aici, de sus, din stele.

Și la final... am înțeles misterul.
În agonii și solitudini poți zâmbi,
Numai când ai simțit un paradis în greul
Clipelor sortite-a ferici.

Adevăratele comori sunt cele care nu se văd și despre care nu se vorbește...

Semn de întrebare

Suntem prizionerii propriei nostre vieți
Și nu cunoaștem Calea, deși o predicăm;
Nu ne-mbătăm de vin, dar trăim ca beți
Cerem pe Înaltul pe care-L lepădăm.

Să ne-nțelegem viața, este lucru mare!
Căci Adevărul Lumii e strâns într-o cunună...
Tot ce trăim în viață poate fi eroare,
Iar adevărul nostru poate fi minciună.

Ape de amar bem în zile bune...
Orice întâmplare dă trepte și testări;
Ziua bună-i răul cu bucurii nebune,
De nu cunoaștem Cartea, pierim în cugetări.

Ne suntem captivi nouă prin necredința noastră;
Omul a fost dat să-nvețe să discearnă!
Clipa roz de viață, e de fapt albastră,
Iară primăvara este mai mult toamnă.

DEPRESIE e-un vultur menit a te opri,
Când găsit-ai drumul care mult te spală
În timpul cel puțin ce-a murdărit A FI,
Ținându-te departe de-a curățirii școală.

FRICA ți-e dușmanul!... Și nu viața grea,
Ce a fost să-ți fie pentru-a fi etern...
Nu sluji deci fricii și luptă-te cu ea
Și alungă răul în chipul cel mai ferm!

Fiecare pas este încă-o treaptă
Spre Împărăția la care-ai fost chemat.
Supune-te mustrării, căci Judecata-i dreaptă
Și nu te clătina când știi ce-ai semănat.

TRĂDARE, DEFĂIMARE, POFTĂ, NEIERTARE
Din timpurile vechi au robit mulțimi...
Tu nu-ți lăsa credința – scutul de salvare
Și fii fericit în vremea când suspini.

Când iubești pe Domnul simți împovărare...
Mare este premiul de ajungi la el!...
Drumul înspre VIAȚĂ e presărat cu sare
Și ce dulce este drumul cel mișel!

Să nu stai vreodată bazat că ești curat,
Sau să zici la alții că legea ta e bună!
El nu e ca tine, iar Legea nu-i stigmat
Să o vezi prin semne și să nu rămână.

Ce semeni vei culege

Nimic nu odihnește un om neodihnit
Decât liniștea dată dintr-un al său sfârșit –
Finalul consacrat trăirilor-carton –
Și începutul vieții la un nou amvon.

În amurg cresc lacrimi, când cerul se închide
Gândurile fug și se ascund în noi,
Se lansează-n hore mândriile sordide
Suntem așa avuți, dar atât de goi!

S-au retras savanții să studieze vântul,
Ce nu-l pot vedea, sau ști cum s-a născut…
Acest soi de oameni își sapă adânc mormântul,
De crezi doar ce vezi, vei rămâne lut.

Un capăt mic de țară așteaptă să te-ntorci,
Căci vasele de lut ascund comori eterne;
Nu-ți feri auzul când te strigă voci
Și nu-ți fie teamă să vezi doar printre gene.

Astă primăvară știam ce știm și-acum.
Oare nu rămâne ființa noastră mică?...
Să ne-ntrebăm onest: bun e acest drum,
Ce am ales a merge cu-atât de multă frică?

Când dorința vine în inima de piatră,
Imediat urmează calea și credința…
Fapte și cuvinte scrise-n Carte sacră
Conturează-n om profilul și sentința.

Paradox... tu și eu

În jurul meu doar frumusețe,
Doar clipe-n care mi-este bine
Sunt împlinită în tristețe,
Căci nu te am tocmai pe tine.

E soare și mă simt iubită
Pe stradă oameni îmi zâmbesc...
Surâd și eu nefericită,
Când totul vreau și nu primesc.

Plimbările-n amurg spre mare
Am timp acum să le măsor...
Și totuși... se merită oare,
Când marea-mi cântă al tău dor?...

Nimic nu-mi pare-n strălucire,
Deși doar ea mă înconjoară...
Suspină tainic o iubire
A cărei undă mă-mpresoară.

Pe unde pașii mă purtară
Tânjisem mult într-un trecut...
N-aș fi crezut ca ea să doară,
O împlinire ce-am avut;

Am totul... numai tu nu ești...
Ce mi-am dorit să am cu tine,
Am regăsit doar în povești,
Unde cărările sunt line.

Mă uit în jur și mă-ntristează
Perfecțiunea ce-am creat-o...
Somnul cel mult mă ține trează,
Căci n-am iubirea ce-am chemat-o.

Am totul și nu am nimic
Și n-am nimic când n-am pe tine,
Când am pe tine mă complic
Având pe noi, mă am pe mine...

Flori de mătase cerne timpul,
Din dragostea ce o ador,
La testul timpului ești primul,
Dar vremurile-au timpul lor.

 

<< < Pagina din 7 > >>

Dacă știi un alt citat, îl poți adăuga.

Pentru a recomanda citatele din Adina-Cristinela Ghinescu, adresa este:

 
 
Creează cont | Ai uitat parola?

Căutare


Căutări recente | Top căutări | Info