Dragoş Niculescu

Reflexie pe sticlă

Chipul tău, proiectat în vitrina magazinului de ceramice...
Reflexie în culori gălbui, născută din ondulaţia luminii
pe toate acele forme mai mult sau mai puţin stranii, din lut copt –
oale, ulcele, vase, amulete, idoli, siluete reduse la esenţa lor ideatică,
câţiva îngeri cu aspect funerar, un negru, o clepsidră fără timp,
un soldat dormind în picioare sau, poate, murind în poziţie de drepţi,
câteva piese utilitar-ambientale...

Stau nemişcat şi privesc chipul tău, întipărit pe sticla aceea enormă...
Un chip, până la urmă, din pământ, născut din capriciul altui pământ,
modelat, supus tratamentelor, înnobilat şi poate vindecat.
Soldatul acela, de pildă: din cine ştie ce pământ îşi trage el moartea sau somnul,
cine ştie câte nedormiri sau câte morţi, strânse în el, contribuie acum
la alcătuirea gălbuie şi palidă a chipului tău!
O tânără mă vede şi iese, amabilă, din magazin, dispusă a-mi explica
semnificaţia ascunsă a unor piese, întrebuinţarea lor,
procedeele variate de coacere a lutului, justificarea preţului exponatelor
şi chiar aprecierile unor cunoscători într-ale artei,
care au trecut pe-acolo.
Continui să privesc chipul tău. Îi răspund scurt că de capitolul procedeelor

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dispariţia iernii

Copiii râd şi parcă dănţuie,
Cu o mână ascunsă la spate, pe seceri.
Şi, ca într-o joacă, râzând, - harşt -,
Dintr-o dată retează nasul părinţilor;
Plesneşte sângele, dar nu înroşeşte zăpada,
Ci intră-napoi în pământ.
De-aia se crapă pământul, altfel
Şi-ar face copiii lunecuş pe sângele părinţilor.

Bucurându-se ca de-o minune,
Cei mici le-aşează nas nou:
Din morcovi de hârtie şi câlţi,
Prins cu zgârci, pe sub plete.
Cei mari zac în genunchi –
Ştiu că acum vor da să plece
Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi
În locul ochilor,
Înşurubându-le-n găvanele calde.
Dar nici nu apucă să ştie;
Se mai văd o clipă-n oglindă,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul interior

Prin noi bătea un vânt cumplit şi ne ţineam strâns agăţaţi
de stâlpii felinarelor, fluturând ca nişte steaguri conspirative.
În jurul nostru era cald, lumea deja se strânsese să se uite la noi,
să-şi exprime părerea, în timp ce deasupra noastră, în sticla lămpilor
muşte captive căutau un pasaj de trecere, o altă dimensiune, salvatoare.
Era cald, soarele bătea cu putere, dar noi dârdâiam
sub crivăţ, cu degetele crispate pe stâlpii metalici.

Mă uitam din când în când la tine cum levitai sub puterea
vântului interior, paralelă cu solul. Cu părul aşa, fâlfâind, păreai o mireasă
nepământeană, în căutarea fără sfârşit a unei ţinte nomade. Mă mai priveai şi tu
şi chiar mi-ai făcut o dată cu ochiul, de parcă situaţia noastră ar fi fost
una fericită, de parcă trecutul şi viitorul nostru şi-ar fi găsit un
înţeles tainic în chiar acele momente de cumpănă.
Oraşul se golise, se strânseseră toţi în piaţa aceea prăfuită, pe nisipul dogoritor.
"Ce-i, domnule, cu ăştia?", întrebă unul gras, cu pălărie de paie, molfăind
dintr-o îngheţată. "Opinia mea e că trebuie să intervenim într-un fel, nu pare
firesc ce se întâmplă cu ei." Lumea nu-l asculta. După ce ne priviră
un timp, începu fiecare să-şi vadă de treburile lui:
doi copii curăţau cartofi chiar lângă noi, într-o găleată de plastic,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hibernaris

Obiceiul întoarcerii la viaţă e mâncatul de frunze.
Aşa cum niciodată nu s-au săpat împărăţii în maluri
de lut, vindecarea gândului cu cenuşă rece, de foi de dafin,
poate fi un început. I s-ar putea spune obiceiul pământului,
însă nu scrie nicăieri că digestia în colectiv e mai uşoară.
Universalitatea panaceelor e un concept destul de relativ,
dacă nu chiar dubios de mobil. Se lasă toamna, începem
mâncatul de frunze şi scârţâitul de umeri şi unsul de ochi,
Unsul Deochi, ne dezmorţim şi lăsăm liberi bătrânii
voiajori numai în urmă; le înghiţim fulgii bătrâni,
cum îşi iau ei zborul, mereu în urmă...

Noi nu mai avem genunchi pe care să putem merge.
Nu mai putem străbate timpul, din vină că perfecţiunea
am considerat-o a fi rotulele. Ni le-am scos reciproc,
sidefii, perfecte. Ni le-am găurit şi le-am lăsat la uscat –
le-auzeam noaptea cum ciocăne şi se izbesc în vânt, una
de alta, adânc, ca nişte tigve pline de os, aninate de copaci.
Ne mai dă vremea câte-un ţipăt în găoacea goală,
uitată de-acum, dar începem să ne strigăm, boncăluind

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria scrisului

Străzile mici ne conduceau într-o direcţie necunoscută.
Se înserase în această parte a oraşului şi omul acela ne apărea brusc
de după case, ne privea câteva clipe şi dispărea înapoi la fel de brusc.
Apariţia lui era ca un clişeu fotografic, ca un diapozitiv. Drept, în faţa noastră,
la vreo 30 de metri, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu o figură neclară.
În acele momente între noi se lăsa un frig ciudat, care parcă ne îndepărta
unul de altul. Palmele noastre, puţin umede şi moi de căldura interioară
a dragostei, deveneau reci şi uscate ca nişte pergamente, pe care toate
liniile vieţilor se transformau în semne ale unei scrieri ciudate, în simboluri
de-a pururi necunoscute. Omul acela fantomatic în faţa noastră, şi noi
privindu-ne tulbure, în developarea instantanee şi rece a persoanei care
ne însoţea preumblarea, înaintea căreia pierdeam simţul orientării
către o destinaţie care nu fusese oricum stabilită niciodată, dar asupra
căreia nutream aparenţa unui amestec ceţos între viaţă şi moarte,
poate a unui han incendiat şi plutitor, în care se aud un pian şi voci,
la capătul unui ultim schimb de poştă, când caii, de oboseală, devin
străvezii şi încep să se amestece, ridicându-se printre nori...
Un fel de vânt, o mişcare nefirească a aerului însoţea frigul,
apariţiile stranii ale acelui bărbat care ne privea fără să scoată
un cuvânt şi apoi dispărea într-o clipă, cu mâinile în buzunare,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trifoi cu patru foi

Eram la vârsta când mâinile mele căutau fără odihnă în câmpurile
şi colinele pline cu iarbă vestitul trifoi aducător de noroc, precum
căutătorii de aur pulberea galbenă pe fundul nisipos al râurilor.
Aceasta se întâmpla de fapt într-o vreme, într-o anumită
vreme a existenţei mele, căci pe atunci vârsta mea nu se număra
în ani ‒ lucrul acesta părându-mi-se lipsit de orice importanţă.
Nu am găsit niciodată vestitul trifoi, însă am găsit greieri,
splendide lăcuste, flori de câmp, apa răcoroasă a râului,
adâncă pe alocuri, micile plaje cu nisip fin şi tufe sălbatice,
frumoşii peşti pe care-i pescuiam cu undiţa de trestie şi cu
gândacii de Colorado de prin bostănăriile ce fierbeau
în arşiţa soarelui.

În acest timp în care degetele mele se înverziseră, iar pielea
îmi mirosea a râu, oraşul, cumplit malaxor, duduia, se hrănea
cu nefericitele vieţi pentru a-şi salva viaţa lui de balaur
cu mii de ochi luminoşi, măcina între piesele lui infernale praful,
betonul, vacarmul atâtor şi atâtor existenţe. Aici timpul se măsura
precis, în generaţii, ani, ore şi secunde. Am auzit mai apoi că
oamenii aceia, în definitiva lor tristeţe, nici nu mai vedeau uneori

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens.... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kilometrul nimănui

Abia când te simţi integrat,
maniera asta de socializare cu natura
capătă aspectul precis al unei forme fixe
de viaţă. De la piatră am pornit, la piatră
ajungem, la comunismul portocaliu, macru,
desangvinat, la populaţii care ne-au părăsit
de comun acord, pentru a ne lăsa ispitiţi
de senzaţia că singurătatea e ca durerea
unui cal fără coaste, ce-şi vomează biciul,
sau bastonul de vişin, supte de trup.

Stăpâneam o mansardă, un unic refugiu,
mai aproape de stradă decât de cer.
De regulă, primeam în vizită doi sfinţi, întotdeauna
aceiaşi, unul măcelar şi altul preot, la fel de bine
crescuţi, la fel de mucaliţi. Le convenea frecvenţa
câmpului, rezona bine în răşina miruită a bârnelor.
Vorbeam puţin, beam vin şi ascultam în urechile altora,
uscate, încreţite ca nişte scoici, tot vuietul lumii.
Aprindeam apoi focul în încăperea fără pereţi,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şcoala de văduvi

Iată cearta revoluţiei cu lumea,
şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei,
ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă
e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost,
jumătatea cealaltă aparţinându-i de drept lui Dumnezeu!

Cărămizile igrasioase ale memoriei colective,
lăsându-se greu pe braţele fine, gălbui,
de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină...
Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia
morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei.
Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit
ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfânt,
nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic.
Şi le mai fac perne, din când în când, aşa tari cum sunt,
însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit,
răsuflând cald a pâine râncedă dinlăuntru, a dimie soioasă
şi a fier coclit, de seceră neudată.
Ei nu uită nimic, ei sunt banda magnetică,
jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!