Traduceri de Nicolae Argintescu-Amza, pagina 3
Sonetul III
Tot poate zeul. Dar am întrebat
cum te strecori prin corzi de liră
tu, cuget dezbinat? Răscruci se-nșiră
și-n inimi, temple, zeul n-a durat.
Un cântec învățat nu-i râvnă dreaptă
nici dibuiri, nici sârg greu răsplătit;
ființa noastră-i cântecul rostit
ce lesne-i pentru zei. Dar când îndreaptă
pământ și stele zeii către noi?
Iubirea, tinere, nu e ființă
chiar vorbe de rostești cu glas șuvoi.
Învață cântecul să-l uiți de neființă.
Alt suflu-i cântul; iar în jur, părere,
nimic... Zeiescul suflu; adiere.
sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!



Sonetul XXIX
Prietene tăcut, în depărtare
simți suflul tău văzduhul că-l dilată
te cheamă printre grinzi, întunecată,
clopotnița sunând. Să prinzi vigoare,
să-nfrângi în tine tot ce e venin!
De lepezi chipul vechi, prinzi altă față.
Cumplita încercare de te-înhață,
amar de ți-i gâtlejul, fă-te vin.
La noapte, în prinos poți preschimba
răscruci de simțuri, farmec de pământ;
și rostul lor să-l simți la întâlnirea
ciudată. Țărna de te va uita,
grăiește țărnei mute: -s unduirea,
iar apei repezi spune-i: iată, sunt!
poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Sonetul VIII
Doar pe-al slăvii tărâm înaintează
nimfa celui izvor din jale adâncă;
asupra căderilor noastre veghează,
chip de cleștar lâng-aidoma stâncă
îndătinată cu porți și altare.
Iată, pe umerii muți palid mijește
zarea; cea mai nevârstnică pare
printre surori simțirea o-ntinerește...
Martor e dorul; bucuria cunoaște;
ucenică-i doar jalea; mâinile-i caste
în nopți lungi înșiră străbune năpaste.
Dar pieziș, când stângace renaște,
dintr-al stelelor glas nalță vioară
spre bolți; dar suflarea ei nu le-nfioară.
sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Sonetul VI
Trandafir, pururi domnești; antichității
fostu-i-ai potir fără chenar aurit;
nouă ne ești floarea deplinătății,
chip nenumărat, niciodat' istovit.
Mândrul avut, veșmânt peste veșmânt,
învăluie-un trup ce-i doar strălucire;
dar însăși petala despuiată-i în vânt,
și-i veșmântului, oricând dezmințire.
De veacuri mireasma ta ne-îmbie
cu gingaș nespuse numiri;
preaslăviri către bolți înălțate.
Nu știm cum să-ți spunem, ghicim...
amintiri către tine se-ndreaptă, o mie,
ceasuri râvnite ce pot fi chemate...
poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Sonetul IV
O vietate care nu există.
Toți însă-o cunoșteau, cum au scornit-o:
purtare, mers, grumaz, privirea tristă
calm licărind și astfel au iubit-o.
Ajunse dar făptură pură. Preaslăvită,
deși aievea nu; dar lumea o iubea,
și faima ei creștea; neprihănită,
treptat nălțat-a capul. Se silea
să dăinuie. Chiar fără de nutreț
să ființeze-n timp avea putința.
Și astfel căpătă atâta vlagă
că-n frunte îi crescu un corn de preț.
Cleștar, într-o fecioară luă ființă
sclipind chiar în oglinzi de-argint, întreagă...
poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Sonetul XX
Doamne, spune-mi tu, ce să-ți hărăzesc?
Făpturii auz tu i-ai dăruit.
Zi de primăvară... cum îmi amintesc...
Un cal în Rusia... trece-n asfințit.
Murgul venea ne-nsoțit dintr-un sat.
Prinse de-un țăruș, frânghii mai târa
se vroise noaptea pe câmpuri uitat.
Șuvițele coamei cum le mai zbătea!
Scuturând grumazul într-un ritm sprințar
în galop pornea piedici târâind,
dar zvâcneau izvoare-n sânge de-armăsar!
Aievea simțea spații lunecând:
necheza, sorbea un văzduh divin,
chip închis în el:
Ție ți-l închin.
sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Sonetul II
Precum măiestrului o foaie-aproape
chip drept îl prinde-n zbor, întâmplătoare,
ades cuprinde-oglinda,-n sfinte pleoape
prelins, surâsul singur al fecioarei
când zorile le-încearcă-însingurată,
ori sfeșnicul când rob sclipiri așterne;
apoi în chipuri vii, întârziată,
răsfrânta umbră doar în suflu cerne...
În stins jăratic pier prelung mijite,
bir înnegritelor cămine,
privirile vieții, irosite...
Ce pierde țărna, poate spune cine?
Doar cel ce peste stăvili preaslăvește
și inima, cântându-și, o-împlinește.
poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Sonetul VII
Preaslăvirea, aceasta-i! Un glas slăvitor
ivit, precum metalul pur din zgura
tăcerii. Inima lui e un teasc trecător:
vin omenesc, din veci, băutură.
Nicicând nu dă greș, în pulberi grăind,
învolburat de pilda zeiească.
Dar se preschimbă-n vie, struguri mustind,
în freamăt al zilei miez să-i pârguiască.
Nici de leșuri regești nu-i dezmințită
slăvirea aceasta care nu minte,
nici de zei nicicând nu-i umbrită.
Nu-i solie-n pierdută zăbavă,
ce dăruie veghe pe scări de morminte,
morților, cupe cu poame de slavă.
sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Sonetul XVI
Prietene, deci, tu ești singuratec...
Noi vorbe și semne le-mpărtășim,
treptat lumea prindem să ne-o însușim:
doar chipul ei, poate, și slab și sălbatec.
Mireasma, cine cu-n deget o zvântă?
Puteri ne pândesc, cum tainice oști.
Și multe le simți... Pe morți îi cunoști.
Descântecul însă cum te-nspăimântă!
Îndurăm împreună; punți ne unesc:
Frânturi un întreg ne par, îndeajuns...
Mi-i greu să te-ajut. Deci nu mă sădi
În inima ta. Prea iute-ar rodi.
A zeului mână o port, o cârmesc:
Aci! Iată, Esau în blana-i ascuns.
sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Sonetul XIV
Privește floarea, țărnei credincioasă:
destin îi dăruim o clipă, doar atât!
Dar cine-o știe, veștedă, că-i pasă:
a noastră-i jalea ei, demult am hotărât!
Orice vrea să plutească! Cu pași grei
noi peste tot călcăm greoi, mai apăsat;
și dăscălim cu necuprins temei
copilării ce pururi s-au păstrat.
Un cuget de-ar dormi somn adâncit
cu Firea-n preajmă o, cât de ușor
din geamănul străfund spre zori venind
ori poate-ar rămâne-n răsad, preaslăvit
de flori, pocăitul, fiind doar al lor
cu surori și cu frați, peste câmp adiind.
poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

