plouă cu suflete, cerul este plin de fluturi nouri
aripile nu mai zboară, luna câteodată prin umbre zămbește
îndrăgostiții sub parfumul teilor, renasc, sunt atingere
iubirea adună puful alb, zburdând, al plopilor
eu merg singur pe-o alee de parc, cu capul plecat
o bancă, o frunză, un crâmpei de cer, un copilaș
trec umbre prin mine de timp, încă nu am venit
aștept o roată să se desfășoare, fără drum
încălțările am uitat să le pingelesc, casa bunicii
mai are fusul vechi al pânzei în care încă
înfășoar fața trupului meu, nu am uitat
am o uliță în priviri, pe care merg și capătul
poate ești tu, dar mă uit înapoi să văd unde sunt
începutul nu îl pot deșira, pentru că nu vreau să fiu trecut
am gustat pașii înainte de ai fi împlinit, mă doare
drumul are colți de piatră ascuțiți, privirile tale
le pun în sipetul inimii mele, ca primă iubire
te întreb încă odată de ce mai uitat, poate că
sunt trecutul amintirii mele, care astăzi
pe-o alee de plopi singuratici, poate a reînviat
pamântul răsare și-n soare este flacăra
privirii tale, lumina se întoarce către răsărit
diminețile se plimbă pe cer
iar copacii întind brațele peste lume
adun ultima rouă din firele genelor, care
încă dorm, printr-o sărutare
o fărâmă de gând rătăcit se frământă în vârful copacului, vieții
sămânța lui peste noapte va cădea jos, scăpată
pentru o altă viață în adâncul pădurii iubirii
spătarul scaunului fără mine, privește-n albul tău
gol și lipit de masa tăcerii
mă cațăr pe coloana fără infinit, ca să ajung la tine
o pasăre măiastră se oglindește după firele vremii
ești un fir alb, rebel pe frunte, singură undeva departe
am început să scriu pe trupul meu
zilele
penița vieții mă zgârâie cu strada dezbrăcată
cerneala este praful din colțul întunericului
unde strigă o fată violată
altundeva la un bloc, o manea zbiară
cuvinte înjurate și bătute
tramvaiul nu mai are 50 de ani, dar
duce oameni prea bătrâni
suferim
multe etaje cu prea multă foame
duc un etaj cu prea mulți bani
o iubire este pierdută pentru că-i lipsește
o înghețată care nu-i în buzunarul gol
trebuie să fug de-o viață dată de voi, sperietoare
mă uit la degete și-mi număr direcțiile
poate voi începe o nouă zi
nu trebuie să fiu nudist sau nudistă pentru o para chioară
nu sacrificăm tot!
spuneți-mi că nu sunteți decât o distorsiune de timp
trecătoare
vitrinele se uită urât, spațiul nu mă umple
frizeria morții tunde vieți, fără să taie fire zile
o cămașă ruptă mă scoate prin pântecul ei
dator cu zile care nu le mai am
vânătorul își pune capcana pentru el, în neștire
nu-i nebunie!
am ce mâine a fost și poate ieri o să vină
mă dau în leagăn, dar nu am spațiul cu mine
m-am vândut la târgul veții pe doi bani
toiagul are noduri și nu pot să-l cântăresc în înălțime
am coborât în groapa vândută drept o treaptă spre rai
blidul nu-i ruginit destul, să-l duc cu ligura la gura nopții
viața, trecută sau începută, stă în gară și așteptă
să nu mai vină nimeni, șina vieții să o schimbe
buruienile și gunoiul au umplut stația mea de viață
ciocanul cerului așteptă drept clopot să bată
biserica pământului să nu ardă pe veci, niciodată
nu vreau să taci suflete care bați aripi, sus acolo
lumina ta adună în nimbul ei suspine, în cruci prin cimitire
nu-i loc și bate timpul
trupurile noastre în vid, iubindu-se se zbat
un fir de mare suspină noaptea, în deșertul însetat din noi
chipul tău prividu-mă prin el, tu să nu taci
asasinând ce-a mai rămas din drumuri de răscruce
alungi albul din mine, pe care l-ai uitat
scriu cu fulgi de iarnă-n felinare de anotimpuri, privirea ta
când taci
să nu cazi și pe genuchiul veții tale, tu nu scrie
piatră nu te lovi în colțul tocit al vieții mele!
cărarea nu se oprește în crucea drumurilor, fâtâna setei nu s-a dărâmat
nu te îndoi te rog, scrie prin arderea din tine începuturi pentru toate
să nu taci, renaște cu încă-o primavară
nu așteapta să fiu un singur drum prin pașii care ne despart
nu fi departe
nu pune soarele în răsărit cu apusul să ne despartă
aveam o altă viață
întorsul poate fi în noi, iar, răsucirea vremurilor neterminată
să nu taci, căci avem aceași soartă
de când am pus oare mai știu când, gând alb în semne negre
am răspuns cu-un doliu pe marginea inimii
și-am strigat:
- tu, gând întunecat cu față mască, privește-mă
când am încercat să mă înțeleg
mi-am dat seama cât de departe și de străin sunt
da, păcălindu-mă prin iluzii și amăgire
alergând în imensitatea golului și câutând pe treapte de întuneric, am căzut
adâncul luminii și întunericului m-a surpat în mine
- tu, străine, înțelege-mă!
ochiul ciclopic privește toată omenirea, de acolo, o gramadă imensă
cerul negru, fracturat prin crăpături, plânge nefericire
am văzut gheare de păsări de întuneric, trupuri prinse în alb de nuduri
agățate de două lumi și mi-am zis:
- trezește-te, suflete, abandoneză-te și lasă carcasa ta
căci goală-i, nu-i suflet s-o umple, ochii lor te văd
fii nevăzutul luminii
cerul coboră în picături roșii, iubirea și mila sunt blestem
suntem raiul și iadul cu fiecare clipă, târând lumea în două picioare
ura este monedă de schimb
când am înțeles că suntem o gramadă, dar singuri și agățați de nimic
am încercat să ascult înțelepciunea pământului, din groapa vieții
viul omului deasupra plutește, drept cer
el uită neputința și încercă zadarnic să zboare spre zări
apele au devenit diguri de gânduri și păsări negre veghează tristețea
gunoiul ne îndrumă, turma aleasă să-o proslăvim
gâturi lungi și schiloade la minte cu miere-venin, ies din ecrane
ne spun vorbe cuie bătute în cap, de partea cui vor ei ca să fim
împărțiți în ciudate fețe umane, îndrăznesc ce nu vrem noi
ne cred carcase fără gânduri, neființe care nu existăm
apele cerului se despart, lumina-n gânduri vine
m-am strecurat în viața ta
încet pe nevăzute
eu cu tristețea mea
am cu mine mica mea avere
durerea inima și sufletul
e mic bagajul meu
este sărac
am însă bogăție de iubire
prin șoapte-litere frumoase
în ele am pus sentimentele mele
răsad ieșit prin flori de câmp
prin codrii de brazi fagi și stejari
am pus poeții ție dragi
capriciile mele le-am dat jos
nu am luat nimic cu mine
totul dar pentru tine
să nu alungi darul meu sărac
este tot ce am
și...
am trudit pentru ele
am sculptat pictat și desenat
prin cuvinte
chipul tău într-o mie de fețe
toate frumoase strălucitoare
cu mare răbdare și nădejde
le vei primi?
poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
1 comentariu - Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!
Adăugat de Viorel Muha
1 comentariu - Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!
ai plecat uitând să vorbești
cu versul buzelor tale
știu că suspini în asfințit
cu privirea pierdută
nemuritoare
și totuși sunt
clipele tale uitate-n mine
tu porți oglindă de...
timpuri trecute
în dezamăgiri
visuri neîmplinite
iar acum gândești
obosită
că drumul tău
va fi
de neîntors
spre mine...
de ce?
poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
2 comentarii - Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!
Adăugat de Viorel Muha
2 comentarii - Comentează! | Votează! | Copiază! | Adaugă!
Dacă știi un alt citat, îl poți adăuga.
Pentru a recomanda citatele din Viorel Muha, adresa este: