Cine se uita in sertarele mele da peste o intreaga farmacie. Dar dragostea de viata e un sentiment parsiv! In fiecare dimineata, cand vad cerul limpezindu-se, redescoper senzatia sacrului, desi v-am marturisit ca nu sunt un om religios.
Interesul pentru sine e reproșat pe toate tonurile, de parcă lumea ar fi populată exclusiv cu oameni care se rușinează să se uite în oglindă, care îi iubesc numai pe alții, îi admiră numai pe alții și au despre ei înșiși o părere execrabilă.
În deșert, se zice, nu se duc decât îndrăgostiții și nebunii. Eu mai cunosc o categorie, în care mă includ. Cei care nu se descurcă prea bine în vacarm și tânjesc după un loc de unde, speriindu-se de izolare, să se întoarcă pocăiți în societate.
Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îți iartă multe, dar nu-ți iartă când le arăți cu degetul lașitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.
Cândva, mă intriga tristețea de pe chipul "Învingătorului" sculptat de Michelangelo. Tocmai în clipa în care ar trebui să dea lovitura de grație, el renunță la victorie. Obosit și scârbit, își întoarce privirea în altă parte. A descoperit, se pare, ceva mai presus de biruință și de vanitate. Dar ce anume?
Convingerea mea e că inteligența i-a fost dată omului pentru a se îndoi. Ar fi nu doar ridicol să-mi închipui că adevărurile mele sunt, neapărat, mai adevărate decât adevărurile altora. Ar fi și dăunător. M-aș lipsi pe mine însumi de șansa de a înțelege ce am greșit.
Marc Aureliu spune undeva în "Însemnările" sale: zeii au ținut sfat asupra mea și au decis ce urma să se întâmple. Cu unul ca mine, nu cred ca zeii și-au pierdut vremea. Ce să caute ei prin Lisa? De ce i-ar fi interesat să intervină în regulile pe care tot ei le stabiliseră, probabil, cu multă vreme în urmă? Știau că viața în Lisa se supunea acestor reguli, fără să-și permită vreo abatere, și că instituțiile satului, bisericile( fiindcă erau două: una "mare", ortodoxă, alta "mică", greco-catolică), școala, crâșmele (acestea erau mai multe, cinci) și "gura satului" vor veghea asupra fiecărui destin.
Probabil, fiecare ființă are temperatura ei la care moare. Sub care nu mai rezistă. Temperatura la care moare omul e mult mai coborîtă decît a șopîrlelor, dar există o limită dincolo de care ceea ce trăiește el este mai degrabă tăcerea dintre zgomotele sticlei de coca-cola. Pentru că, din păcate, omul este destul de des o mangustă imperfectă.
Dar să las în grija altora împărăția cerurilor și să mă ocup de pustiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricît i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune "sînt fericit", ci "mă doare". Hotărît lucru, n-am nici jumătate de sfînt în mine.
Eu, unul, nu mai am iluzii în privința locului pe care îl are (îl mai are!) idealismul în lumea de azi. De altfel, nici mori de vânt nu mai există decât ca relicve exotice, arătate turiștilor. Pe vremea lui Cervantes, cavalerii interesau, măcar, ca personaje ridicole, care îi amuzau pe privitori. Azi, "timpul înseamnă bani" și sunt alte gusturi. De ce l-ar urmări "cu răsuflarea tăiată" contemporanii noștri pe Don Quijote? Zice el ceva, picant, despre "sex"? Vorbește despre o Dulcinee cu care nu s-a culcat niciodată. Nici nu s-a apropiat de ea, măcar. E un "fraier", ar zice băieții "de gașcă". Sau spune ceva despre gloria de a avea putere și bani? Rivalizează Don Quijote, prin aventurile lui, cu "Codul lui Da Vinci"? Vă asigur că "gloria de tip Don Quijote" n-ar satisface nici "vedetele" care se fandosesc prin televiziunile noastre.
