Andreea Palasescu

Ţi-am zis că din albastru nestins al ochilor tăi răsare soarele? Nu al tuturor, ci numai raza mea plăpândă de veşnicie închipuită. Sunt egoist, lacom şi fericit, întotdeauna frământat de neînţelesul pierdut în gândurile tale. Adorm în moartea timpului, doar când genele mângâie dorul, stingând razant, in amurg tăcut, licăriri de vară târzie. Mă naşti şi mă smulgi din adâncuri de sine, cu ispite, agonie şi un fel de linişte tandră cu gust de regăsire. La tine în braţe e acasă. E unde sufletul meu se odihneşte, îmbătrânit de amarul vremurilor, flămând de emoţie pură, neîntinată, vesel. Îti miroase firul de păr subţire, curgând pe umeri goi de lut numai a valuri spumegând si a şoapte îngânate la umbra ramurilor de salcâm. Mă imbăt cu bătăi de inimă bună, inocentă, cuminte şi când te ţin de mână, lumea se face mică, stingheră, şi într-o doară comprimându-se în fior, încape în căuşul palmei tale.
Nu sunt îndrăgostit. Doar te iubesc. Sincer, cu orgolii prosteşti adesea, stângaci dar neîntrerupt. Găsind în imperfecţiuni o stranie completare, care mă vindecă întotdeauna de mine cel posac şi întinat cu nelinişte şi păcate.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au strâns în noi amintirile. Le priveam câteodată nostalgic de la fereastra gândurilor şi-mi păreau o ceată de suflete adunate frumos în buchetul timpului. Într-un sens ne-au construit visele şi temeiul principiilor. Cu fiecare fărâmă de emoţie, dor şi adâncă tulburare, cu fiecare margine de cer senin pictat febril în necunoaştere. Eram câte puţin din ceilalţi în fiecare zi. Dacă iubeşti din toată vibraţia inimii, cu intensă dăruire rămâne un fior de Rai ascunsă într-o privire, prizonieră acestei lumi trecătoare. Şi omul pleacă cu binele tău la pachet, să-i fie hrană în pustiul păcatelor. Pleacă sătul şi se smulge din tine pe jumătate, cât să-i porţi grija şi dorul pe braţe la vreme de nevoie. Îţi lasă amintiri, haină pentru inima săracă de virtuţi şi însetată de iertare şi Har. Rămânem după punct mai bogaţi. E greu de explicat dar uşor de simţit cu recunoştinţă. Ne-a dat Dumnezeu darul acestei vieţi, nimic mai mult decât o clipă şi-o iubire veşnică. De fapt definiţia absolutului. Şi cred în totalitate că nimic nu-i mai trist în lumea aceasta decât un suflet care nu cunoaşte încă bucuria împărtăşirii acestui dar.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi baţi în piept

Îmi baţi în piept şi lent şi ritmic, miroşi a vis, a cânt şi răsărit
Şi oricât mi-e de grea pe umeri rătacirea, cu tine-i Rai şi lesne de iubit.
Când ne-aşezăm în templul rugăciunii, atât de goi şi simpli în nevoi
Se umple sufletul de fericire şi lumea mică-i plină doar de noi.
Îmi baţi în piept, mă porti pe aripi, în zbor de fluturi, clipă şi extaz
N-am vreme să trăiesc măcăr o viaţă, să-ţi strâng în braţe visul n-am răgaz.
Şi amândoi hoinari şi veseli, ne împărţim, ne naştem şi murim.
Când dincolo de dor şi nemurire, ne-a scris hazardul să ne dăruim.
Îmi baţi în piept cu fiecare geană, cu fiecare umbră de apus
Şi gând în gând, cu-atâta stăruinţă, îmi smulgi din suflet freamătul nespus.
Mi-e dor de tine când mi-e dor de mine, m-aşez pe câmp de flori să te sărut
Cum îşi sărută marea tărmul veşted sau urma paşilor pierduţi în lut.
Îmi baţi în piept şi fără tine sunt pulbere de nori, fior şi scrum
Când viaţa-i praf în mâinile uitării, să ne iubim doar astăzi şi acum
Şi de te vor ademeni străinii cu ispită, purtându-ţi raza pe un drum nedrept.
Adu-ţi aminte de iubire, adu-ţi aminte că îmi baţi în piept!

poezie de Andreea Palasescu (2 ianuarie 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I-am spus că în definitiv oamenii se construiesc reciproc. Şi există cumva dincolo de aparenţe şi evidenţe realitatea unei investiţii pe care sufletele o poartă cu sine definitiv prin umbre de trecut, pretutindeni. Nu-mi plac impostorii. Nu pentru că sunt egoistă, capricioasă şi probabil ispitită adesea de impulsul unei vanităţi neglijate. Nici pentru că încă ridic ziduri înalte de tăcere surdă ca să-mi fie la adăpost peticul de emoţie strivită. Nu vreau să fiu altfel. Pun la bătaie tot ce am, în câmpul acesta de incertitudini, bune şi rele, amalgamul ostenelilor mele, în pragul bătăilor de inimă bună. M-ai învăţat că oamenii trebuie să încerce necontenit să fie. Nu trecători simpli sau vânzători ambulanţi de minciuni ieftine. Să fie o fărâmă de tot pentru menirea lor într-o existenţă superficială a iubirii flămânde de reciprocitate. E drept că mi-ai spus să păstrez ceva şi pentru mine dar simt până dincolo de înţeles vădit, că fericirea aceasta a dăruirii fără limite mă ajută să înving efemerul. Nu mă condamna! Sau dacă-i musai câteodată, lasă la o parte raţiunea şi priveşte-mă în adânc de suflet. Las uşa deschisă...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgamul acesta de gânduri firave, îmbrăţişate tainic într-un fărâmă de şoaptă, ne-a găsit alipiţi de Cer plumburiu, schiopătându-ne pe rând, molcom, păcatele nespuse. Ne spovedeam reciproc emoţiilor frânte, cu frici care pătrund în adânc de ispită, trezindu-ne efemerul la veşnicie. Şi întunericul muşca cu poftă dintr-un fascicul plăpând de lumină palidă, dezgolindu-ne cu brutalitate aparenţele. Puteam exista efectiv, fără explicaţii plauzibile, suficienţi unul, altuia, împrumutându-ne cu altruism fericirile. La fel de firesc, evitându-ne întrebările oarbe, ne-am fi topit efectiv sub intensitatea tăcerilor apuse la ţărm de amintiri. Numai o clipă imi era dragostea. Simplă şi plină de tine, scrijelită pe un portativ murdar de cerneala viselor. Era de fredonat la urechea timpului, bătrân deja de-atâtea singurătăţi nespuse. Nu mai aveam altceva. Doar un suflet geamăn, hoinărind pe vârfuri de soare nestins. Şi acolo, pe un câmp de înfrângeri şi agonii mai aveam de biruit un străin. Câteodată îl regăseam în oameni şi umbre. Şi alteori îmi semăna atât de bine încât mă gândeam dacă nu cumva mă pierdusem pe mine, aşteptându-te..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am atât de multe gânduri de-mpărţit! Le-aş strânge într-un buchet de emoţii şi visuri proaspete. Pe urmă ceasuri întregi de existenţă intensă ne-ar îmbrăca esenţa oarbă cu pulbere de nori şi păpădie. Ţi-am dat întâlnire într-un suflet hoinar, avid de iubire. N-are graniţe şi marginea acestei lumi efemere, aglomerată de ispite se contopeşte într-o îmbrăţişare. Mi-e dor să-ţi miros viaţa curgând anevoie, plăpând şi dulce prin trupul de lut. Să-mi cânte doina binelui la margine de Cer. Să-ţi fie reazăm mâna mică în căuşul palmei îmbătrânite de ani şi dezamăgire. Într-o zi Dumnezeu a numărat inocenţa printre suspine şi rugăciune. Eram tâlhari de clipe şi fericiri. Tu ai luat crucea ta şi-a mea demn, plin de blândeţe şi mângâiere. Iubirea nepângărită de orgolii are aceea decenţă de necombătut. Şi când nu mai eşti prezent aievea, inima continuă să-ţi trăiască efectiv amintirea din suflet în suflet până la apus. Era firească trecerea aceasta din efemer la veşnicie. Te iubesc mai mult ca oricând. De când ai plecat mi-e prezent Raiul în albastru senin. Taţii nu mor. Ei se luptă cu zmei, gânduri vitrege şi agonii. Doar pentru ca povestea noastră să aibă un final fericit.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multă vreme am crezut că sufletul tău bun îmi va fi refugiu pe timp de orgolii. Şi când toamna ne va amesteca clipele în vâltoarea asfinţitului veşted, cu tălpile goale de trecut aveam să spulber într-o doară toate evidenţele. Linişte în ecou de zbucium fraged, aprins, neoprit, vechii NOI, asmuţind simţurile amorţite, aproape ne-am lăsa pradă iubirilor mărturisite.
Apus de octombrie melancolic curge printr-o bătaie de inimă, nestingherit. Mă opresc să te miros cu poftă, adânc, pe îndelete şi Cerul îmi inundă privirile cu albastru. Contrast vizibil între seninul atingerilor tale şi prea mult zgomot care tulbură. Vreau să mă odihnesc la pieptul tău..
Umbre de şoaptă calcă fără pudoare pe covorul de frunze. Suntem goi de prea multe doruri. Nu regret nimic. Nici că pleci fără explicaţii, nici că dai buzna în suflet neanunţat. Te iert. E un fel de claritate a dorinţelor acceptate, supuse şi efectiv nu vreau să mă opun. Nici nu ştiu cât timp a trecut. Parcă toate veşniciile s-au adunat la mijloc de toamnă şi-am închis ochii să le pot cuprinde. Sărută-mă! Până se prăbuşeşte această uitare închipuită prindem curaj. Cine ştie? Poate n-o să mai fie nevoie să te ascunzi în fiecare străin...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te rog nu-mi lua iubirea! Chiar de s-ar strivi sub greutatea orgoliilor mute toate rasăriturile, chiar de s-ar spune în şoaptă adevăruri închipuite. Nu vreau să-mi fie sfârşit lent şi anevoios această lipsă a iubirii nemărginită. Să-mi rămână rugăciuni calde, înălţate din suflet păgân până la usile cerului şi câteodată, cu îngăduinţă, pe gene de văzduh albastru să-mi reazăm visurile firave.
Te rog nu-mi lua iubirea! Ca nu cumva însetat de nevoi primordiale să rămân un biet hoinar în această tragică aglomeraţie. N-am vreme. Ia cu tine bogăţiile, pizma, trufia şi nemultumirile. Îngroapă-le cu înţelepciune departe unde n-ajung nici măcar gândurile nestăvilite. Altfel ne vor cotropi fară regret fiecare acces tardiv de bunătate.
Te rog nu-mi lua iubirea! Mai cu seamă când nu sunt vrednică de veşnicia ei în acest amalgam de ispite. Şi dacă plâng şi sunt furioasă iartă-mă! Poate din mila aceasta nemăsurată o să învăt la rându-mi meştesugul iertării, fără pic de reminescenţe.
Te rog lasă-mi iubirea! Dacă vrei îţi promit c-am s-o dăruiesc neoprit pentru vindecare. Până rămân pustie, săracă şi fericită. Ne-am împărţit! Şi noi ştim, în lumina tainelor noastre că tocmai iubirea aceasta dăruită ne înalţă până dincolo de efemer..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii vin şi pleacă. Ce simplă este în esenţă călătoria aceasta a viselor care aprind cu fiorul vieţii toate apusurile. File de hazard ticsite cu existenţă, trăiri şi prea multe schimbări de impact. E revoltător şi firesc. Noi ştim că mâine e dincolo de efemer şi certitudini, într-o aglomeraţie a sufletelor flămânde. Prea puţini aplaudă înainte de punct pentru că de fapt prea puţini înţeleg. Şi în definitiv, ce folos?
Mergem, alergăm printre gânduri, construim suflete la cheie. Acolo unde altii au lăsat gunoaie şi urme de fericire strivită, într-o zi vor creşte flori în colţ de surâs.
Oamenii sunt investiţii fără preţ. Răspunsul celor mai intense nevoi stă înghesuit într-o bătaie de inimă. Am încredere în tine!
Şi când greşim cu scuze sau nu, ne aducem aminte pe furiş, la adăpostul regretelor tardive cât de mult suntem datorită cuiva.
Pentru că toţi avem de fapt un "cuiva" fără renume şi recunoştinţă care ne-a definit cu grijă principiile. Tu ai avea curaj să recunoşti?
E atât de important să ne regăsim chiar şi în ipostaze fără însemnătate. Am înţeles cât de anevoios e să câştigi respectul şi să rămâi neclintit într-o lume schimonosită.
Şi cumva am înţeles cât de importanţi sunt tocmai acei oameni care au reuşit să-mi aducă lumină în suflet, tocmai când eram sigură că n-a mai rămas nimic dincolo de măşti..

Andreea Palasescu (14 noiembrie 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taine

La mine-n suflet se-nfiripă şoapte, pe-alocuri înfloresc bătrâni salcâmi
Şi clipele se fac uitate, din muguri albi, tăceri şi visuri scrum
La mine-n suflet e o nostalgie şi-un dor tăcut de răsărit pribeag
Când lumi se prăbuşec în apă vie, simţim atât de lesne şi de vag.
La mine-n suflet e pe-alocuri grabă, cu paşii mici las urme prin hazard
Şi numai câteodată sting orgolii, şi-mi eşti atât de primitor şi drag.
M-aş lumina de gânduri printre clipe şi pe sub gene lungi aş înnopta
Unde adorm tăcerile nespuse şi unde pot în liniste uita.
La mine-n suflet e război şi-s temeri, le-am strâns în pumnii mici cu un fior
Atât de diferiţi şi totuşi gemeni, înmărmuriţi de glasul unui dor.
La mine-n suflet azi e primăvară, mâine-s capricii fară echivoc
Şi nu-i mai bine oare când te-apropii, să prindem fericirea de mijloc?
Îti dau şi ţie o ispită, pot numai pe furiş s-o prind de soare
Şi doar muscând din valul de păcate, să-i furi trecutului o sărutare.
La mine-n suflet e aglomeraţie. Stau într-un colţ străini frumoşi şi reci
Nu ştiu că i-am primit cu stăruinţă, doar ca să-mi treci.
Mi-aş cere parcă şi iertare, dar nu m-aud de zgomot egoist
Şi parcă bucuria-i ştirbă de emoţie, zâmbeşte trist.
Îi pun zorzoane, măşti şi chipuri, m-ascund mai abitir de mine
Dar totuşi recunosc în sine-mi:

[...] Citeşte tot

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!