Andreea Palasescu

Ce-i cu tine? Ori crezi că mi-e sufletul galantar cu ofrande? Să-l bucuri cu miros de toamnă târzie în freamătul clipei, să-l fluieri jovial în liniştea absurdă a gândurilor. Ce vrei să faci? Nu ţi-e frică de umbre care sorb asfinţitul, de amintiri şi de oameni goi de principii, agăţaţi haotic, lacom şi perfid cu încrederea oarbă într-o himeră? Nu ţi-e frică de aparenţe fade care-şi spulberă în timp existenţa, ca un fir subţire de nisip? Le cade vălul minciunii de pe ochii limpezi ai raţiunii şi te odihneşti odată cu ele în uitare.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era frumoasă pentru că mă iubea. Şi câteodată îi hoinăream prin suflet semeţ, purtând în umbra zâmbetelor târzii toată agoniseala iubirilor apuse, împletită frumos în buchetul timpului. Era a mea. Poate încă de când o dezbrăcasem prima oară de mistere, sărutându-i cu grijă chipul învelit în şoapte de dor şi vise nestinse în lumina zorilor. Când o priveam, clipele se opreau din freamăt şi trupul scăldat într-o dulce ispită mă trezea din moartea uitării. O rugasem să plece cu vocea mândriei, înainte ca viaţa să-mi scoată inima rece din robia ei.

Andreea Palasescu (15 octombrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am presărat dor necuprins într-un buchet mic de rătăciri. Te-am aşteptat şi azi să pot privi iar lumea prin ochii tai. Eram doar pulbere de nori pe întinderea infinită a vieţii. Şi oamenii treceau în grabă, fără să înţeleagă rostul umilei noastre existenţe. Unii smulgeau din rădăcină speranţele şi umbreau cu tăcerile lor adânci, nemurirea. Erau buni şi răi din pricina suferinţelor şi poate a lipsei de împlinire care le brăzdase cumva sufletul. Voiam sa le fie linişte. Şi să-i iubească cineva, pe fiecare dupa rostul său atât cât te iubesc eu...

Andreea Palasescu (mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul tău mărginea timpul şi acel infinit de trăiri tăinute într-o fărâmă de suflet. Era în privirea ta emoţia vibrantă a unui murmur suav şi mireasma răsăriturilor înghiţite de vâltoarea adâncurilor nesfârşite. Atingerea ta era uneori blândă şi amintea de căldura colindelor uitate în gândurile copilăriei. Alteori mocnea în inimă focul dorinţelor ca o zi toridă de vară. Purtai in buzunarul cu vise primăvara vieţii şi nostalgia unui peisaj de toamnă târzie. Era în sufletul tău un amestec din anotimpul şoaptelor nerostite. Tu erai lumea mea...

Andreea Palasescu (1 ianuarie 2016)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voiam cu disperare să te trăiesc. Să te gust în adâncuri de slabă simţire până la agonie. Să te respir regulat, într-un amalgam de vibraţii amestecate până la refuz de exaltări. Să te domin şi apoi să-ţi decid regăsirile şi uitarea pe care noaptea işi împletea cu măiestrie amintirile. Să mă dăruiesc permanent atingerilor tale pasagere, până ce se vor scurge zilele fade şi vom rămâne lut, regrete şi zâmbet. Să te gust şi să-mi pari veşnic ca o ispită pe care dragostea o sărută la margini de zare nesfârşită. Îţi promit că voi fi doar a ta şi a mea.

Andreea Palasescu (7 ianuarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte, căutam să mă cauţi necontenit. Să-ţi prind în firul alb, raze şi striviri de lună ascunsă. O să picure din ea lumină, hrănindu-ţi nevoia vie de strălucire şi apoi întânericul ne va îmbrăca goliciunile. Rând pe rând, cu tandreţe, lăsându-ne pradă lumii întinse peste amintiri şi prezent nenăscut. Poate ne vom asculta ore-n şir, delectându-ne sub mantia norilor. Chemările vor inunda văzduhul frenetic, fără timp de regrete. Şi atunci îmi va fi iar bine cu noi. Împreună fără resturi de vis netrăit. Doar cu rostul acela comun, iubindu-ne în tihnă rătăcirile.

Andreea Palasescu (23 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indiferent de natura implicării emoţionale ori de structura sufletelor aflate la răscrucea unui drum comun, relevant este să păstrăm intact dreptul la propria libertate. Orice iniţiere spre experimentarea unor sentimente guvernate de posesie şi incertitudini poate deveni tardiv sursa marilor dependenţe emoţionale. Fericirea presupune înţelegerea şi asumarea certitudinii că nu avem nevoie de completări pentru a corecta imperfecţiuni. Cei aleşi să admită adevăruri işi vor regăsi libertatea. Cei mai mulţi însă işi vor purta închisorile după sine pentru totdeauna...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt mai curajoasă de când ai plecat. Cu toate neputinţele încă nedeclarate am găsit certitudinea că nimic nu invalidează mai evident un suflet decât răutatea. Ai plecat în grabă uitând să-mi spui cum se vindecă. Oare-i suficientă iubirea?
Mi-e tare dor. S-au schimbat destine rostite într-o rugăciune la intersectie de drum nesfârşit. Oamenii se urcă în trenuri diferite, ascunzând în bagaje timpul. Cred ca au totul. Doar noi doi sperăm să ne revedem cât mai des intr-un vis. Uneori ne este îngăduit. Alteori nu. Dar să ştii că nu voi înceta niciodată să te iubesc...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tăcerea rece a întunericului, noaptea îţi legăna visele cu blândeţe. Câteodată, razele, tăinuite înr-o adâncă umbră îţi brăzdau chipul cu sărutul şoaptelor din amurg. Miroseai a dorinţă şi a gânduri care tulbură apele unui suflet fragil. Pielea ta albă şi buzele roşii, îmi purtau dorul flămând şi însetat de beţia regăsirii într-un singur trup. Zâmbetul tău îmi otrăvea sângele şi rând pe rând clipele mărgineau timpul, în infinitul său. O vreme te-am lăsat să-mi hoinăreşti în suflet. Apoi am înţeles că în lipsa ta, aş pierde drumul către iubire pentru totdeauna...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simţeam uneori că oamenii erau mai curând o aglomeraţie de suflete, lipsite cu desăvârşire de plinul acelor iubiri care vindecă. Erau goi de gânduri, în chip necunoscut, necuprins în palmele timpului. Doar trupurile îmbrăcate în pulberea amintirilor, încă neatinse de şoaptele vremii, păseau agale pe ruinele clipelor, oglindite în surâsul amurgului. Călătoreau tainic, neoprit şi frigul nopţilor de noiembrie muşca pofticios din vise, sorbindu-le în adâncuri de întuneric. Zorii aveau să cuprindă lumea, mocnind în suflete, ca o flacără vie, nestinsă de umbra păcatelor.

Andreea Palasescu (1 noiembrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!