Violetta Petre

Când iubirile...

Când mor iubirile pe rug, cenuşa ca un tăvălug îmi treieră albastrul
Şi mă târăsc înspre chilii, suspin cuprins în cochilii, spre Daniil Sihastrul.

Cu ochii scrijelesc pe cer, cu flămânziri de rinocer, blesteme infantile
Şi le arunc pe-un curcubeu, cu stângăcia unui zeu, cu gusturi mercantile.

Când mor iubirile în noi, rămân copaci cu umeri goi, cu ramuri-braţe nude
Şi plâng pădurile de dor, într-un străin şi gol decor şi nimeni nu le-aude.

Lăstunii se lovesc de nori, cu lacrima la cingători şi îngroziţi cocorii
Se-ntorc din drum rătăcitori, orfani de zboruri şi culori, pe drumurile sării.

Când mor iubirile în vers, mai moare înc-un univers parnasian. Poeme
Îşi fac seppuku, solidar, (ca într-un ritual barbar), cu muza care geme.

Cortegiul macilor striviţi, de neiubire adormiţi, sub cnut, împinşi din spate
Însângerează un decor, în care-aproape mă strecor, de-atâtea nepăcate...

Când mor iubirile-n amurg, din ochii-albaştri, vise curg, spre-oceane de tăcere,
Sub felinare, paşi târzii, mai calcă peste poezii, cu moartea în artere...

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas... eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper, spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis, rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint, dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat, acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi rămâne amintirea, a iubire, să-mi miroasă...

Am pe frunte flori ''râpene'', care-mi înfloresc pe gene
Şi albastrul ''mioritic'', decolteul mi-l îmbracă,
Lângă mine am ''camelii'', cântec roz de sânziene,
Şi ce dacă vine ploaia şi mi-s ochii trişti, ce dacă!

''Şipot'' graţios şi dulce izvorăşte din Ileană
Şi-mi pătrunde-adânc în suflet, ca o simfonie-albastră
Eu mă simt ca o zeiţă, lacrimă nepământeană
Ce-nfloreşte fantomatic într-o părăsită glastră.

Cu o bucurie-''augustă'', un jian cu versu-n braţe
Mă îmbie să-mi las toamna în păduri să hiberneze,
Mă dor umerii de vară şi las aripi să mă-nhaţe
Şi învăţ să las poeme, din iubire să cineze.

Ce magie-mi umbă-n vene şi cum curge poezia,
De pe buze fremătânde şi cuvântul se răsfiră,
Ca un fluviu de lumină ce-mi hrăneşte sihăstria
Ca o notă-ameţitoare, acompaniind o liră.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas...
eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper,
spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis,
rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam
pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu
şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci
şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint,
dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat,
acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din lacrimă, să nu mă modelezi!

Nu mai am ochi să văd lumina lunii, iar vârcolacii au muşcat din ei
Când îmbrăcam în poezii lăstunii şi mă năşteam femeie-ntre femei.
Cu palma ta, ca un olar cuminte, îmi mângâiai şi vise şi căderi
Şi nu simţeam cât este de fierbinte, dorinţa ta de-a modela tăceri.

Şi am tăcut şi m-am supus, iubite, când mi-ai pus sufletul unei femei
Abandonată-n clipe otrăvite, cu lacrimă de sânge-n ochii ei.
Păcătuise-articulând silabe, când setea de iubire a strigat.
Sub talpa ta ai fărâmat podoabe, ca pe o vină, ca pe un păcat.

Nu vezi, că sângerează încă rana şi lutul nu se leagă de-aşa chin?
Degeaba îmi propteşti cu munţi coloana, se frânge trupul meu câte puţin.
Şi mă aşteaptă-aceeaşi condamnare, când voi striga să mă dezlegi de cer,
Să mai vorbesc din când în când c-o floare, tu mă vei acuza de adulter.

Oricât ai vrea să mă priveşti de-aproape, ca pe o operă fără cusur,
În mine, înc-o rană nu încape şi nu vreau nicio umbră împrejur.
Iubirea prea iubire e letală şi te grăbeşti prea mult ca să mă ai.
Eu vreau să-ţi fiu, dar vreau să-ţi fiu reală, şi nu o evă pe-o gură de rai.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcrimează cine râde - (paradoxuri)

Lăcrimează cine râde şi mai naşte un surâs
Întunericu-i mai tainic, de-i lumina tot mai sus
Peste lume ninge toamnă, dacă primăveri mai vin
Eu îţi sunt prieten mâine, chiar de azi îţi sunt străin...

Mai cerşesc un loc în Raiul cel râvnit de amândoi
Doar dac-am întins o mână şi prin Iadul cu noroi;
Şi sunt cel mai mare înger, te păzesc de cele rele
Eu, de-am adunat tăciunii, diavolul căderii mele...

Sunt iubitul ce-ţi recită din poeme de demult
Eu, ce nu ştiam cum cântă muza; doar ştiam s-ascult.
Şi-ţi adun din universuri flori de colţ pe lună plină
Eu, care călcam pe frunze şi-aveam inima haină...

Tu-mi aduci în noaptea nunţii toana nesfârşitei rugi
Să-ţi mai dau răgaz o clipă, nu ştiu ce să mai îndrugi;
Dar îţi spun că, dintre stele ce-au adus mărturisiri
Numai una dintre ele are-n colţuri trandafiri...

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai pot să-ntorc obrazul...

Sunt restanţieră, Doamne, la iertarea de păcate
A potrivnicilor care mi-au înfipt cuţitu-n spate.
N-am putere să mai flutur albul steag, cu gând de pace,
Când altarele sunt pline de războaie-n care zace,

Ori trădarea ori orgoliul în icoane blestemate,
Unde îngerii nu-s îngeri şi niciun mirean nu poate,
Să îşi mai înalţe ruga pân' la sfinţi şi la Maria
Să dea în vileag dezastrul, ura şi-nşelătoria.

Nu mi-ai dat puteri astrale, doar mi-ai spus să-ntorc obrazul,
Să primesc încă o palmă şi de-i prea mare necazul,
Să nu strig, să cer clemenţă şi să-ndur cu-ngăduială
Tot ce viaţa îmi oferă, chiar de-i lacrima letală.

Nu mă ştii pe dinăuntru şi nici eu nu mă ştiu bine-
Mă descopăr, când sunt singur şi mai pleci de lângă mine.
Şi acolo-n embrionul celor mai tăcute şoapte
E şi rău şi e şi bine, sunt şi dimineţi şi noapte.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu mireasmă de femeie

M-am rugat şi a plouat, peste noaptea mea nebună,
Până când am adunat toate visele din lună,
Să le-aşez într-un poem cu mireasmă de femeie,
Să-l citeşti când ceruri gem îmbrăcate-n curcubeie.

Ia-mă pe bucăţi, cum ştii, să nu uiţi vreun vers albastru,
Din icoane argintii, într-o rugă de sihastru!
Să nu uiţi, pe buze-am pus doar sărutul tău de taină!
A plouat şi nu ţi-am spus, că mi-a fost sărutul haină.

Aripi nu mai am şi-n vers, zbor nu vei găsi în rime,
Doar un gând, prin univers, zboară, animat de tine.
Nu te ştiu pe unde eşti, nici cui îi închini sonete,
Ochii mei când îi citeşti, marea lor să te îmbete!

Un refren scânceşte-n piept, pe un sân mai mor lăstunii,
Pe-o chitară mai aştept, să-mi cânte, de alb, nebunii.
Mai îngân şi-acum timid, fredonând pe glezna rece
Note ce se sinucid, în amurgul care trece...

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Menirii de a poezi-i plătesc un bir în orice zi...

Am răni la mâini şi la picioare, de când tot scormonesc prin lut
Să aflu de-s pământ sau mare, ori doar o mască de-mprumut...
Nu mă cunosc, prin ce minune, în poezie-am apărut
Şi cum şi unde-a plâns vocala, într-un sfârşit sau început?

Sau poate sunt întruchiparea unui răspuns la întrebări,
Când se năştea nemărginirea în frământarea unei mări.
Eram cu fruntea aplecată spre primul val ce m-a durut,
Când m-a atins c-un pic de-albastru şi-apoi subit a dispărut...

Eram un embrion de vină în care viaţa-şi făcea loc
Însămânţat din întâmplare în nebunia unui joc.
Era şi dragoste prin preajmă, într-un ghioc pentru ghicit,
Destinul impregnat în genă de ursitori mi-a fost sortit...

Eu mă găsesc doar în poeme, tăcerile îmi sunt altar
În rest, alerg printre dileme călcând pe spuza unui jar,
Ce mă trezeşte din visare, la porţi de iad unde aştept
Pedeapsa lipsei de candoare... îngenunchez şi o accept...

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!