Violetta Petre

Şi calc pe amintirea ta...

Îmi cântă toamna dintr-un nai, pe buzele unui bălai gutui mustind a miere
Şi muşc din poama unui rai, în care n-ai mai vrut să stai măcar pân' la-nviere.
Tot evă sunt şi-acum, c-un măr, din carnea lui de adevăr nu-i nimeni să mai guste,
Doar şerpii năpârlesc de vini într-un alai de heruvimi din raiurile-nguste.
Cu sânii plini de lapte crud, lehuză, nu te mai aud şi gândul toarce-alene,
Deasupra pruncului din flori, ce mai scânceşte uneori, cu lacrima sub gene.
În scutece de funigei, adorm pe fugă ochii mei, cum nu poţi înţelege,
E-n tine,-Adame,-un gol imens şi-o nepăsare fără sens, deşi ai rang de rege.
Eu am din tine tot ce-am vrut şi nu mi-e teamă că sub cnut, îmi va slăbi puterea;
Vei încerca să vii cândva, s-atingi un rest din carnea ta, dar vei gusta durerea.
Şi-am să te-ngenunchez. Umil, vei vrea în ochii de copil să îţi găseşti iertarea,
Dar nu-ţi voi arăta nimic, te voi primi ca inamic, întunecându-ţi zarea.
Îmi cântă toamna ca şi-atunci, când rănile mi-erau adânci şi nu-ţi păsa că sânger,
Dar, nu te vreau în toamna mea şi calc pe amintirea ta, c-un pas uşor de înger...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi calc pe amintirea ta...

Îmi cântă toamna dintr-un nai, pe buzele unui bălai gutui mustind a miere
Şi muşc din poama unui rai, în care n-ai mai vrut să stai măcar pân' la-nviere.
Tot evă sunt şi-acum, c-un măr, din carnea lui de adevăr nu-i nimeni să mai guste,
Doar şerpii năpârlesc de vini într-un alai de heruvimi din raiurile-nguste.

Cu sânii plini de lapte crud, lehuză, nu te mai aud şi gândul toarce-alene,
Deasupra pruncului din flori, ce mai scânceşte uneori, cu lacrima sub gene.
În scutece de funigei, adorm pe fugă ochii mei, cum nu poţi înţelege,
E-n tine,-Adame,-un gol imens şi-o nepăsare fără sens, deşi ai rang de rege.

Eu am din tine tot ce-am vrut şi nu mi-e teamă că sub cnut, îmi va slăbi puterea;
Vei încerca să vii cândva, s-atingi un rest din carnea ta, dar vei gusta durerea.
Şi-am să te-ngenunchez. Umil, vei vrea în ochii de copil să îţi găseşti iertarea,
Dar nu-ţi voi arăta nimic, te voi primi ca inamic, întunecându-ţi zarea.

Îmi cântă toamna ca şi-atunci, când rănile mi-erau adânci şi nu-ţi păsa că sânger,
Dar, nu te vreau în toamna mea şi calc pe amintirea ta, c-un pas uşor de înger...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămas bun

Încep să-mi fac bagajul, ce grea povară-mi este!
Şi ce să iau din mine, din mine ce să las?
Voi lua-nceputul verii din ultima poveste
Şi voi lăsa doar toamna din ultimul meu pas.

În ziduri plânge gândul atâtor clipe goale,
Ce-au îngropat o viaţă în doi, ca-ntr-un altar.
Dau viaţa mea, o marfă, pe doar două parale,
Mă mut cu tot cu soartă, la margini de hotar.

Iau dormitoru-n braţe, să-i simt ultima oară
Tăcerile din vise şi ce nostalgic dor,
Din amintiri albastre, în ochii-mi se strecoară!
Şi-ţi simt, iubite, gura, muşcând seducător.

Deschid sertare pline şi le privesc străină:
De unde să încep, să mă adun din casă?
Mai pun de-o parte-un zâmbet şi mai arunc o vină,
O lacrimă suspină, ascunsă-ntr-o grimasă.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arată-te dură, cum nu eşti, Femeie!

Ridică-ţi femeie din lacrimi statuie,
Sculptează-ţi pe frunte un rid de minuni
Şi fă-ţi printre lacrimi, cântând, cărăruie
Când toată durerea în suflet, aduni!

Cu mâinile goale, frământă-ţi o soartă,
S-o ai pentru zile flămânde de dor
Şi pune-ţi statuia-ntre pomii din poartă,
Să-ţi fie veşmânt pentru anii ce dor!

Arată-te dură cum nu eşti, femeie,
Granitul să-ţi curgă prin vene, tacit
Şi strigă-ţi tăcerea din trupul de zeie,
Când gloata va crede că-n somn ai murit!

Ridică securea şi taie din teamă
Bucăţi cât mai mari, să le-ngropi sub destin
Şi nu te-mbuna când începe să geamă,
Mănâncă din frică, din jale şi chin!

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi voi muri cu pana-n mână...

Le iert nebunilor beţia şi rătăcirile în vis, dar n-am să pot ierta prostia şi ignoranţa şi de mi-s cuvintele neînţelese, răstălmăcite, ard pe rug toate poemele alese, din care lacrimi, azi, mai curg.
Voi vreţi să pun în vers minciuna, s-o preaslăvesc şi osanale să îi închin şi eu şi luna, când mi-au rămas braţele goale?
Prea orbi pentru-a vedea prin ceaţă, ca prin seninul vorbei mele, toţi neuronii vă îngheaţă şi aruncaţi cu pietre-n stele.
Şi orice gând, ce-abia se naşte în toamne cu poveri de moarte, îl transformaţi în armă albă, în ură şi poveri deşarte.
Nu-i vina mea, că geme ţara, eu vinovată sunt de vers, de-i siluită primăvara, investigaţi un univers, prea năclăit în răutate şi în scenarii de doi bani! Priviţi în stânga şi în dreapta, în ochi priviţi-i pe orfani!
Şi pe bătrâni ce-ascund durerea şi neajunsurile-n teamă şi nu-ndrăznesc măcar să plângă şi nu-ndrăznesc măcar să geamă.
Sătulă-i ţara de morminte, va evada dintre hotare şi vinovaţi vom fi cu toţii... Şi unde-i România Mare?
Călcaţi-mă şi în picioare, nu-mi pasă-n moarte, într-o rână, mă voi târî cu poezia şi adevărul într-o mână...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi nu mai rătăcesc printre destine...

Am naufragiat într-un poem de ceară, pe-un vers cu un dactil sărind pe lună
Şi te-am aflat cum evadai din seară, să înnoptăm, iubite, împreună...
Călătoream de-o vreme la-ntâmplare, ca vântul când, bezmetic, nu mai ştie
Pe unde să-şi găsească o cărare... eu vârtejeam cuvinte-n poezie...

Prindeam o frunză-n zborul către moarte şi-o aşezam în rima-ncrucişată,
Măcar o clipă versul s-o mai poarte întreagă şi de paşi nemutilată.
Mai aruncam o undiţă în mare, să-i prind albastrul pregătit de ducă
Să nu îmi fie versurile-amare, când soarele pe alte mări se culcă...

Mai zăboveam, absurd, să număr clipe pe un cadran cu secundare grele
Sperând, pe pleoapa mea să se-nfiripe, un vis cu tine, modelând inele.
Era un anotimp fără misivă, melanj de îndoială şi decepţii
Născut în mine, lacrimii captivă, din nemaiîntâlnite introspecţii...

Foram adâncul până la durere, printre nedumerire şi nagodă
Să aflu unde-i punctul de-nviere... ce explorare grea şi incomodă!
Şi-am eşuat, din nou, ca şi-altădată, tot în poem, într-un decor cu tine
Respir iubirea-n vară-nmiresmată şi nu mai rătăcesc printre destine...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, poeţii...

Noi cărăm cuvinte goale peste poduri de lumină
Şi le răsădim sub talpa cea mai grea a unor zei,
Ce-şi aruncă peste lume jumătăţile de vină,
Ca şi când peste poeme-ar fi stăpânii numai ei.
Noi cărăm munţii-n spinare şi pădurile pe frunte
Şi din mări facem oceane, lăcrimând în ploi de dor,
Sărutăm obraji de mame şi pe tâmplele cărunte
Aşezăm o frunză verde într-un vers nemuritor.

Legănăm pruncii, când sânii sunt suzete-nşelătoare,
Şi le îngânăm un cântec, panaceu pentru flămânzi,
Punem versuri peste rană, când amurgul vieţii doare
Şi pentru o dimineaţă şi o zi, plătim dobânzi.

Suntem liberi în poeme, să schimbăm cum vrem destine,
Moartea s-o linşăm în pieţe şi s-o ardem chiar pe rug,
Din duşmani să-mi fac prieteni şi să-i ţin pe lângă mine,
Şi tot binele din lume, doar cu ei, să îl conjug.

Noi, poeţii, spargem pietre, din nisip facem castele,

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aş ascunde-n vers...

Eu îţi caut mâna dreaptă, la răscruce de destine,
Stânga-n lanţuri te aşteaptă, s-o eliberezi de mine.
Şi orfani de vor rămâne umerii, de-mbrăţişare
Vor jeli viori din strune şi-or muri de-nsingurare.

Te-aş ascunde-n vers, iubite, să îmi cânţi cu muza-n braţe
Printre rime obosite, necuvânt să nu te-agaţe.
Şi te-aş scrie-n nopţi de veghe, un poem pe glezna albă,
Sau sărut lângă ureche, să te-adun din cer şi iarbă.

Ştiu să cânt refren de iele-n nopţi vrăjite, sclav te-aş face,
Când mirese nedormite te ademenesc rapace.
Aş pândi de după vise, ca un vânător de stele,
Dimineţile să ni se rotunjească în inele.

Te-aş criogena în nordul cu eternităţi polare
(Mai păstrez şi-acum fiordul amintirii fără soare).
Să îmi fii mereu sub gene, irişii să te păstreze
Un mesteacăn din poiene, dor de noi să descifreze.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În pădure, ca acasă...

Locul meu, de-o viaţă-l caut, rătăcind ca o nebună
Printre stele,-n Carul mare şi cu un picior pe lună.
Scormonesc printre vestigii de furtună în sahare
Şi când ninge-n galaxie mă apropii şi de soare.

Mă primeşte universul, când trimit gându-nainte,
Explorez orice planetă cu o ceată de cuvinte.
Dar niciuna nu-nţelege graiul dulce-al limbii mele
Şi mă-ntorc, luând cu mine, pentru drum, câteva stele.

Când mi-atinge talpa goală piatra munţilor, pe creste
Fiecare rană-adâncă, sapă-n mine o poveste.
Şi pădurea mă ascunde ca o mamă grijulie,
Firul ierbii mă adoarme într-o dulce simfonie.

Frunzele şoptesc sonete şi pe frunte mi se-aşază,
Să îmi fie somnul paşnic, stau nestecenii de pază.
Şi copacii-şi pleacă ramul, visele să-mi învelească,
Peste glezne curg răşine, goana să mi-o odihnească.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!