Jules Verne

Mare şi puternic, mai voinic chiar decât câinii din Pirinei, Dingo era un specimen minunat al acelei varietăţi de dulăi din Noua Olandă. Când se ridica în două labe, dând capul pe spate, era cât un om de înalt. Sprinteneala şi forţa muşchilor săi făceau din el unul din acele animale care atacă fără şovăire jaguarii sau panterele şi care nu se tem să ţină piept ursului. Cu blana deasă, coada stufoasă şi ţeapănă ca o coadă de leu, cu părul roşcat-închis, Dingo avea numai pe bot câteva pete albe. Când îl apucau furiile, animalul acesta putea să devină primejdios; se înţelege deci pentru ce Negoro nu fusese deloc încântat de primirea pe care i-o făcuse acest straşnic exemplat al rasei canine. Cu toate că nu era prietenos, totuşi Dingo nu era un câine rău. Părea să fie mai curând trist.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Vereşti, ca şi în toată această parte a Transilvaniei, nu se vorbeşte nici germana, nici maghiara, ci româna – până şi printre cele câteva sălaşe de ţigani, stabili mai degrabă decât nomazi, prin feluritele sate ale comitatului. Aceşti străini adoptă limba ţinutului, aşa cum îi împrumută şi religia. Cu colibele lor, barăci cu acoperiş ţuguiat, cu legiunile lor de copii, cei din Vereşti alcătuiesc – sub autoritatea unui bulibaşă – un fel de mic clan, deosebit prin obiceiuri şi traiul regulat de cele ale neamurilor rătăcind de-a lungul Europei. Au adoptat până şi ritul ortodox, supunându-se religiei creştinilor în mijlocul cărora s-au oploşit. Într-adevăr, Vereştii au drept căpetenie religioasă un popă stabilit la Vulcan şi care deserveşte cele două sate, despărţite doar printr-o jumătate de milă.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială cu aceeaşi sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe Negoro – ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo – acesta era numele câinelui – făcea parte din renumita rasă de dulăi din Noua Olandă... Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii, prin meleaurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul lui Waldeck îl luase cu el pe frumosul animal, care rămase însă foarte puţin prietenos, părând să tânjească după vreun stăpân de care fusese despărţit în chip năprasnic şi pe care îi era cu neputinţă să-l mai găsească prin locurile acelea pustii. S. V. – două litere gravate pe zgarda lui – era tot ce mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost căutată în zadar.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Englez, cu siguranţă, Phileas Fogg nu avea nimic din carateristica londonezului. Nu fusese văzut nici la bursă, nici la bancă, nici în vreuna din agenţiile comerciale ale metropolei. Bazinele şi docurile Londrei n-a primit niciodată vreun vas al armatorului Phileas Fogg. Gentlemanul nu figura în nici un comitet de administraţie. Numele nu-i fusese auzit în nici o reuniune de avocaţi. Nu era nici industriaş, nici negociator, nici negustor, nici agricultor. Nu făcea parte din Instituţia Regală a Marii Britanii, din Instituţia Londrei, din Instituţia Russel, din cea literară de vest, din cea a Dreptului sau a Artelor şi a Ştiinţelor Reunite, pusă sub directul patronaj al reginei. Nu aparţinea, în sfârşit, nici uneia din numeroasele societăţi care împănează capitala Angliei, de la Societatea Armonică până la Societatea entomologică, fondată îndeosebi pentru nimicirea insectelor vătămătoare. Phileas Fogg era era membru al Reform-Clubului şi-atâta tot.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă în jurul arhitectului castelului din Carpaţi mai stăruie îndoieli, nu există nici una cu privire la familia care stăpânea cetăţuia. Boierii Gorj stăpâneau ţinutul din vremi imemoriale. Au fost amestecaţi în toate războaiele care au însângerat provinciile transilvane, au luptat împotriva ungurilor, a saşilor, a secuilor; numele lor figurează în cântecele şi doinele, unde se perpetuează amintirea nenorocite perioade; aveau drept deviză faimoasa lozincă valahă: "Dă până la moarte!" şi-şi dădură, îşi vărsară pentru cauza independenţei sângele, acest sânge care le venea de la români, străbunii lor. Se ştie, atâtea silinţe, jertfe şi sacrificii n-au dus decât la cea mai nedemnă asuprire a urmaşilor acestei rase viteze. Ea nu mai are existenţă politică. Trei călcâie au zdrobit-o. Dar valahii din Transilvania nu deznădăjduiesc că-şi vor scutura jugul. Viitorul le aparţine şi ei repetă, cu o încredere de nezdruncinat, cuvintele în care li se concentrează toate năzuinţele: Românul nu piere!

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu opt sau nouă sute de picioare îndărătul pasului Vulcan, o incintă de culoarea gresiei, căptuşită cu un hăţiş de plante de stâncă şi care se rotunjeşte pe o circumferinţă de patru-cinci sute de stânjeni, însoţind denivelările podişului, la fiecare extremitate, două bastioane de colţ, dintre care cel din dreapta, pe care creştea faimosul fag, mai poartă o măruntă cuşcă sau gheretă cu acoperiş ţuguiat; la stânga, câteva laturi de zid întărite de contraforturi în relief, purtând clopotniţa unei bisericuţe, al cărei clopot dogit se pune în mişcare pe furtuni puternice, spre marea spaimă a oamenilor din partea locului; la mijloc, în sfârşit, încununat de o platformă cu creneluri, un donjon greoi, cu trei rânduri de ferestre alcătuite din ochiuri de sticlă prinse cu plumb şi al cărui prim etaj e înconjurat de o terasă circulară; pe platformă, o lungă tijă metalică împodobită cu semnul feudal, un fel de morişcă de vânt, sudată de rugină şi pe care o ultimă rafală de galernă a înţepenit-o la sud-est.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bine numărate, vreo şaizeci de case povârnite care încotro pe singura uliţă, împodobite cu un acoperiş năzdrăvan, a cărui coamă depăşeşte pereţii de chirpici, cu faţada privind spre grădină şi având drept etaj podul cu ferestruică, iar drept acaret un hambar părăduit, un staul strâmb de-a binelea, acoperit cu paie, ici şi colo un puţ străjuit de cumpăna de care atârnă găleata de lemn, două trei bălţi care "o iau din loc" pe timp de furtună, pârâiaşe cărora vaduri întortocheate le înseamnă albia, aşa arată satul Vereşti, ridicat pe cele două laturi ale uliţei, între talazurile piezişe ale trecătorii. Dar totul e proaspăt şi atrăgător; flori la porţi şi la ferestre, perdele de verdeaţă căptuşesc pereţii, ierburi ciufulite se amestecă cu aurul vechi al stufului, plopii, ulmii, fagii, brazii, arţarii, se caţără deasupra caselor "pe cât de sus se pot căţăra". Mai încolo se înşiruie treptele intermediare ale lanţului muntos şi în ultimul plan, albăstrite de depătare, vârfurile cele mai înalte ale munţilor se pierd în azurul cerului.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

De bună seamă, natura a înzestrat cu dărnicie bazinul adâncit între munţii Bihor, Retezat şi Parâng. Bogat prin fertilitatea solului, e bogat şi prin toată averea ascunsă în măruntaie: mine de sare gemă la Turda, cu un randament anual de mai bine de douăzeci de mii de tone; muntele Praid, cu domul lui având o circumferinţă de şapte kilometri şi e alcătuit numai din clorură de sodiu; minele de la Rimetea, care produc plumb, galenă şi mai ales fier, ale cărui zăcăminte au fost exploatate încă din secolul al X-lea; minele de la Hunedoara şi minereurile lor ce sunt transformate în oţel de calitate superioară; mine de huilă, lesne de exploatat pe primele straturi ale acestor văi lacustre, în districtul Haţeg, la Livezeni, la Petroşani, vastă pungă apreciată la un conţinut de două sute cincizeci de milioane de tone; în sfârşit, minele de aur la târgul Abrud, la Câmpeni, regiunea aurarilor, unde mii de mori cu un utilaj foarte simplu spală nisipurile de la Roşia Montana, "Pactolul transilvan" şi exportă anual metal preţios în valoare de două milioane de franci.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

De bună seamă, natura a înzestrat cu dărnicie bazinul adâncit îmtre munţii Bihor, Retezat şi Parâng. Bogat prin fertilitatea solului, e bogat şi prin toată averea ascunsă în măruntaie: mine de sare gemă la Turda, cu un randament anual de mai bine de douăzeci de mii de tone; muntele Praid, cu domul lui având o circumferinţă de şapte kilometri şi e alcătuit numai din clorură de sodiu; minele de la Rimetea, care produc plumb, galenă şi mai ales fier, ale cărui zăcăminte au fost exploatate încă din secolul al X-lea; minele de la Hunedoara şi minereurile lor ce sunt transformate în oţel de calitate superioară; mine de huilă, lesne de exploatat pe primele straturi ale acestor văi lacustre, în districtul Haţeg, la Livezeni, la Petroşani, vastă pungă apreciată la un conţinut de două sute cincizeci de milioane de tone; în sfârşit, minele de aur la târgul Abrud, la Câmpeni, regiunea aurarilor, unde mii de mori cu un utilaj foarte simplu spală nisipurile de la Roşia Montană, "Pactolul transilvan", şi exportă anual metal preţios în valoare de două milioane de franci.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi (1892)
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la plecarea lui Radu Gorj – cei din sat şi îndeosebi păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta – fagul îşi pierdea an de an câte una dintre crengile principale. Atunci când boierul Radu fu văzut pentru ultima oară pe platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece ramuri, iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare creangă desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai fi căutat atunci pe podişul Orgal rămăşiţele castelului din Carpaţi! De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi mai întâi, oare bătrânul fag era ciuntit de câte o creangă pe an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme el însuşi, care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea pe islazul Jiului. Cu toate acestea, măcar că pe Frig nu se putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran, ca şi pentru cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe "fagul ocrotitor" nu se mai puteau număra decât trei crengi.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!