Jon Krakauer

Târziu după-amiază, în ziua în care au escaladat vârful, cei doi americani au urcat o stâncă abruptă, alcătuită din straturi de rocă sfărâmicioasă - infama Bandă Galbenă. Ca să urce această stâncă a fost nevoie de o forţă şi o îndemânare extraordinare; până atunci, o escaladare atât de dificilă din punct de vedere tehnic nu mai avusese loc la o asemenea altitudine. Odată ajunşi deasupra Benzii Galbene, Hornbein şi Unsoeld nu erau siguri că aveau să reuşească să coboare în siguranţă tot pe acolo. Au ajuns la concluzia că puteau să coboare în siguranţă dacă treceau în partea cealaltă a vârfului şi coborau pe ruta consacrată de pe Şaua Sudică. Acesta era un plan foarte îndrăzneţ având în vedere ora înaintată, regiunea necunoscută şi rezerva de oxigen care se împuţina rapid.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De treizeci şi trei de ani de când mă caţăr am avut parte de unele proiecte foarte dificile. În Alaska am deschis un traseu nou şi greu pe vârful Mooses Tooth şi am reuşit să urc de unul singur pe Devils Thumb, după ce am petrecut, tot singur, trei săptămâni pe o calotă glaciară izolată. În Canada şi Colorado am făcut nişte trasee destul de grele pe gheaţă. Aproape de punctul cel mai sudic al Americii de Sud, unde vântul se năpusteşte peste pământuri precum "mătura lui Dumnezeu" - la escob de Dios, cum spun localnicii -, am escaladat un perete surplombat de granit, cu o înălţime înfricoşătoare de 1.600 de metri, care poartă numele de Cerro Torre; pentru că e bătut de vânturi care suflă cu 180 km/h şi acoperit cu un strat fărâmicios de brumă, era considerat cel mai greu de escaladat vârf.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În plus, alpinismul îţi oferea şi sentimentul că aparţii unei comunităţi. A deveni alpinist însemna să faci parte dintr-o societate autonomă, fanatic de idealistă, în mare parte trecută cu vederea şi care, surprinzător, rămăsese necoruptă de societate în general. Cultura ascensiunii era caracterizată de o competiţie feroce şi de un machism pur, dar, în cea mai mare parte, alpiniştii erau preocupaţi doar să se impresioneze unii pe alţii. Să ajungi pe vârful oricărui munte era mult mai puţin important decât modul în care ajungeai acolo: îţi câştigai prestigiul dacă urcai cele mai dificile trasee cu minimum de echipament şi în cel mai îndrăzneţ stil cu putinţă. Nimeni nu se bucura de mai multă admiraţie decât aşa-zişii alpiniştii solo: vizionari care se căţărau singuri, fără corzi sau echipament.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În 1949, după ce secole la rând fusese o ţară inaccesibilă, Nepalul şi-a deschis graniţele, iar un an mai târziu noul regim comunist din China a interzis accesul străinilor în Tibet. Cei care urmau să escaladeze Everestul au început să fie interesaţi de zona sudică a crestei. În primăvara anului 1953 o numeroasă echipă britanică, organizată cu zelul justificat şi cu resursele copleşitoare tipice unei expediţii militare, a fost cea de-a treia echipă care a încercat să cucerească vârful urcând dinspre Nepal. La 28 mai, după două luni de eforturi extraordinare, au încropit o tabără de înaltă altitudine pe Creasta Sud-Estică, la 8.500 de metri. Foarte devreme în dimineaţa următoare, Edmund Hillary, un neozeelandez zvelt, şi Tenzing Norgay, un şerpaş experimentat, au pornit spre vârf, folosind butelii de oxigen.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu se gândise că ar fi ceva deosebit legat de Vârful XV până când Sikhdar nu a analizat măsurătorile şi nu a făcut nişte calcule. Cele şase locuri din care vârful fusese triangulat se aflau în nordul Indiei, la mai bine de 160 de kilometri de munte. Pentru cei care au făcut măsurătorile, totul în afară de culmea Vârfului XV era neclar din cauza crestelor din fundal, dintre care unele păreau mult mai înalte decât în realitate. Dar, conform calculelor meticuloase ale lui Sikhdar (care a luat în considerare factori precum curbura Pământului, refracţia atmosferică şi abaterea firului cu plumb), Vârful XV avea 8.839 de metri (Măsurătorile moderne cu laser şi transmisiunile de ultimă generaţie prin sateliţi Doppler au mai adăugat încă opt metri la cei 8.848 acceptaţi până acum. - N. a.), fiind cel mai înalt din lume.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţi dintre alpinişti erau din grupul lui Fischer, dar pe la sfârşitul cozii au apărut, în cele din urmă, şi doi dintre coechipierii mei, Rob Hall şi Yasuko Namba. Modestă şi sobră, Namba, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, mai avea un drum de patruzeci de minute până să devină cea mai în vârstă femeie care a escaladat Everestul şi a doua japoneză care a urcat pe aşa-zisele "Şapte Vârfuri", cele mai înalte piscuri de pe fiecare continent. Deşi avea doar patruzeci şi două de kilograme şi era slabă ca un ţâr, avea o voinţă extraordinară; uimitor, dar dorinţa ei de neclintit fusese cea care o împinsese pe Yasuko în sus pe munte. Mai târziu a ajuns şi Doug Hansen deasupra Pasului. Acest membru al expediţiei noastre era un poştaş dintr-o suburbie a oraşului Seattle care pe munte devenise cel mai bun prieten al meu.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce Tenzing, îngrijorat, îl fila de jos, Hillary s-a strecurat într-un gol dintre pintenul stâncii şi o muchie verticală din zăpadă, de la marginea acesteia. Apoi a început să se caţere încetul cu încetul pe ceea ce mai târziu va purta numele de Pasul lui Hillary. Urcuşul era extenuant şi Hillary înainta pe bâjbâite, dar a continuat până când, după cum avea să scrie: în cele din urmă, când m-am târât afară din gol, ajunsesem deasupra stâncii, pe o terasă largă. Mi-am tras sufletul câteva clipe şi, pentru prima dată, am simţit că nimic nu poate să ne împiedice să ajungem pe vârf. Mi-am înfipt bine picioarele în stâncă şi i-am făcut semn lui Tenzing să urce. În timp ce trăgeam cu greu de coardă, Tenzing înainta în zigzag prin fisură, iar când a ajuns sus, a căzut epuizat ca un peşte pe care tocmai l-ai scos cu greu din mare.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu poate să vorbească în numele celor doi conducători ai grupurilor ghidate, deoarece ambii sunt morţi. Dar pot să confirm că nimic din ce am văzut în după-amiaza zilei de 10 mai nu a indicat faptul că o furtună nimicitoare se apropia ameninţător. Pentru că mintea mea era afectată de lipsa de oxigen, norii care se ridicau deasupra impresionantei văi de gheaţă, cunoscută sub numele de Circul Vestic (Western Cwm - pronunţat "cum" - a fost numit aşa de către George Leigh Mallroy. Acesta l-a zărit prima dată în timpul expediţiei pe Everest din 1921, când se afla în Lho La, o trecătoare înaltă la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Cwm înseamnă vale, circ, în galeză. - N. a.), mi s-au părut inofensivi, vagi, lipsiţi de substanţă. Strălucind în soarele puternic al amiezii, nu păreau diferiţi de norii de convecţie care se ridicau din vale aproape în fiecare dimineaţă.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Articolul din Outside era cât de precis se putea date fiind circumstanţele, dar termenul de predare fusese prea strâns, derularea evenimentelor, incredibil de complexă, amintirile celor care supravieţuiseră, deformate de epuizare, lipsă de oxigen şi şoc. La un moment dat, în timpul documentării, am rugat trei alpinişti să povestească o întâmplare de sus, de pe vârf, la care luaserăm cu toţii parte, şi nu am putut să cădem de acord asupra unor aspecte importante, cum ar fi data, ce s-a vorbit sau cine a fost prezent. La câteva zile după ce articolul fusese trimis la tipar, mi-am dat seama că unele detalii erau greşite. Majoritatea erau inadvertenţe minore, de genul celor care apar inevitabil în articolele care trebuie să respecte un termen de predare, dar una dintre greşeli a fost de-a dreptul colosală şi i-a afectat puternic pe prietenii şi familia uneia dintre victime.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar ceea ce nepalezii nu au luat în considerare a fost că guvernul din China percepea o taxă de doar 15.000 de dolari / echipă, indiferent de numărul de membri, ca să urci prin Tibet, şi nu exista o limită a numărului de expediţii pe sezon. Mulţimile de alpinişti au migrat dinspre Nepal spre Tibet, lăsând sute de şerpaşi fără muncă. Protestele care au urmat au convins Nepalul, iar în primăvara lui 1996 acesta a renunţat pe neaşteptate la limita de patru expediţii pe sezon. Şi, dacă tot se ocupau de această problemă, miniştrii au ridicat din nou taxa - acum la 70.000 de dolari pentru un grup de maximum şapte alpinişti, plus încă 10.000 de dolari pentru fiecare membru în plus. Având în vedere că dintre cele treizeci de expediţii de pe Everest din primăvara trecută şaisprezece au urcat dinspre Nepal, costul ridicat pe care-l presupune obţinerea unui permis nu pare să fie un impediment.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!