Jon Krakauer

Am întâmpinat dificultăţi în munca de documentare, deoarece creierul nu mai funcţionează cum trebuie la mare altitudine. Ca să nu mă bazez prea mult pe cum am văzut eu lucrurile, i-am intervievat pe majoritatea protagoniştilor amănunţit şi de mai multe ori. Când a fost posibil, am coroborat detaliile cu înregistrările din jurnalul de la tabăra de bază, unde oamenii încă mai gândeau limpede. Cei care au citit articolul din Outside pot observa discrepanţe între anumite detalii (legate de timp, în mare parte) din revistă şi cele din carte; modificările sunt urmarea informaţiilor nou apărute de la data publicării articolului.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primii alpinişti care au urcat pe Everest au fost nevoiţi să străbată, în condiţii grele, 640 de kilometri de-a lungul platoului tibetan, doar ca să ajungă din Darjeeling la baza muntelui. Ştiau prea puţine despre posibilele efecte mortale ale altitudinilor extreme, şi, judecând după standardele moderne, echipamentul lor era jalnic. Şi totuşi, în 1924 un membru al celei de-a treia expediţii britanice, Edward Felix Norton, a ajuns la 8.572 de metri - mai avea 276 de metri până în vârf - înainte ca oboseala şi oftalmia să-l înfrângă. A fost o realizare remarcabilă, care probabil n-a mai fost depăşită timp de douăzeci şi opt de ani.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată ce Everestul a fost desemnat drept cel mai înalt vârf din lume, nu a trecut mult până când oamenii au hotărât că vârful trebuie cucerit. După ce exploratorul american Robert Peary a afirmat că a ajuns la Polul Nord în 1909 şi Roald Amundsen a condus o expediţie norvegiană la Polul Sud în 1911, Everestul - aşa-numit "Al Treilea Pol" - a devenit cea mai râvnită destinaţie a explorărilor terestre. Escaladarea vârfului, a afirmat Gunther O. Dyrenfurth, un alpinist influent şi cronicar al începuturilor alpinismului în Himalaya, era "o strădanie umană universală, o cauză de la care nu poţi să dai înapoi, oricâţi oameni ar pieri.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe 22 mai 1963, Tom Hornbein, un doctor în vârstă de treizeci şi doi de ani din Missouri, şi Willi Unsoeld, treizeci şi şase de ani, profesor de teologie din Oregon, au ajuns pe Everest urcând pe Creasta Vestică, traseu pe care nu se încumetase nimeni să îl încerce până atunci. Vârful mai fusese atins de patru ori, de către unsprezece oameni, dar traseul de pe Creasta Vestică era considerat mult mai dificil decât cele două deja consacrate: Şaua Sudică şi Creasta Sud-Estică sau Şaua Nordică şi Creasta Nordică. Ascensiunea lui Hornbein şi a lui Unsoeld a fost - şi încă este - aclamată, pe bună dreptate, ca una dintre cele mai importante escaladări din istoria alpinismului.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai puţin tulburătoare decât greşelile din articol au fost părţile pe care nu am putut să le public din lipsă de spaţiu. Mark Bryant, redactorul-şef al revistei Outside, şi Larry Burke, editorul ei, mi-au alocat un spaţiu extraordinar de mare ca să-mi spun povestea: am avut la dispoziţie 17.000 de cuvinte, de patru sau de cinci ori mai multe decât are un reportaj obişnuit. Chiar şi aşa, am simţit că versiunea mea e prea trunchiată, că nu am prezentat cum trebuie tragedia. Escaladarea Everestului m-a marcat puternic, şi pentru mine a fost extrem de important să descriu totul în cele mai mici amănunte, fără să mă limitez la un număr de semne. Cartea "În aerul rarefiat" este rodul acelei dorinţe.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar alpiniştii continuau să urce pe Everest în număr mare, în ciuda taxelor ridicate. În primăvara anului 1993, când se aniversau patruzeci de ani de la prima ascensiune, un număr record de cincisprezece expediţii, formate din două sute nouăzeci şi patru de alpinişti, au încercat să escaladeze vârful urcând dinspre Nepal. În toamna aceea guvernul a mărit din nou taxa pentru permis, ajungându-se astfel la incredibila sumă de 50.000 de dolari pentru grupurile de până la cinci alpinişti, plus 10.000 de dolari pentru fiecare nou membru - dar un grup nu putea să fie mai mare de şapte persoane. În plus, guvernul a hotărât că cel mult patru expediţii vor avea voie pe versanţii nepalezi în fiecare sezon.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fusesem un elev sârguincios în ceea ce priveşte istoria alpinismului şi ştiam că Everestul omorâse mai mult de o sută treizeci de oameni de când britanicii puseseră pentru prima oară piciorul pe munte, în 1921 - aproape un mort la fiecare patru alpinişti care au ajuns pe vârf -, iar mulţi dintre cei care pieriseră erau mult mai puternici şi aveau mai multă experienţă la altitudine mare decât mine. Dar am descoperit că visurile copilăriei nu mor aşa uşor, şi la naiba cu judecata sănătoasă! La sfârşitul lui februarie 1996, Bryant m-a sunat ca să-mi spună că am un loc în următoarea expediţie a lui Rob Hall. Când m-a întrebat dacă sunt sigur că vreau să fac asta, am spus "da" fără să stau pe gânduri.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porţiunea superioară a Crestei Sud-Estice este formată dintr-o serie de trepte de piatră, cu multe cornişe, şi zăpadă bătută de vânt, care şerpuiesc pe o distanţă de patru sute de metri, de la vârf până la o creastă secundară, numită Vârful Sudic. Din punct de vedere tehnic, nu e greu să treci de creasta zimţată, dar drumul e foarte expus. După ce am coborât de pe vârf şi am mers târşâit timp de cincisprezece minute deasupra unui abis de 2.000 de metri, am ajuns la faimosul Pas al lui Hillary. Este o trecătoare importantă de pe creastă, pentru coborârea căreia ai nevoie de anumite cunoştinţe tehnice. Când mă prindeam de coarda fixă şi mă pregăteam să fac rapel peste marginea Panelului, am văzut ceva îngrijorător.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Guvernul din Nepal a recunoscut că mulţimile de alpinişti care urcau pe Everest creau mari probleme în ceea ce priveşte siguranţa, estetica şi impactul pe care-l aveau asupra mediului înconjurător. În timp ce se confruntau cu această problemă, miniştrii nepalezi au venit cu o soluţie care părea să împace ambele părţi - restrângea numărul alpiniştilor, iar în acelaşi timp aducea mai multă valută forte în fondurile naţionale secătuite: mărirea taxei pentru permisele de alpinism. În 1991 Ministerul Turismului cerea o taxă de 2.300 de dolari pentru un grup oricât de mare care voia să urce pe Everest. În 1992 taxa a crescut la 10.000 de dolari pentru o echipă de până la nouă alpinişti, iar pentru fiecare persoană în plus se mai plăteau încă 1.200 de dolari.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe atunci aveam nouă ani şi trăiam în Corvallis, Oregon, unde se stabilise şi Unsoeld. Era un prieten apropiat de-al tatălui meu, iar eu mă jucam uneori cu copiii mai mari ai familiei Unsoeld - Regon, care era cu un an mai mare ca mine, şi Devi, cu un an mai mic. Cu câteva luni înainte ca Willi Unsoeld să plece în Nepal, urcasem pe primul meu vârf - un vulcan de 2700 de metri, deloc deosebit, din Munţii Cascadelor, care acum se laudă cu un schilift până sus, pe vârf - împreună cu tatăl meu, Willi şi Regon. Nu e de mirare că poveştile despre escaladarea din 1963 au avut un efect puternic şi de lungă durată asupra imaginaţiei mele preadolescentine. În timp ce prietenii mei îi idolatrizau pe John Glenn, Sandy Koufax şi Johnny Unitas, eroii mei erau Hornbein şi Unsoeld.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!