Eugen Blaj

.. cert este că, într-o formă sau alta, omul îşi duce existenţa pentru eternitate. El nu poate decide să nu mai existe. El nu poate să nu mai existe.

Eugen Blaj în Exilat în propria viaţă, I (5 iunie 2020)
Adăugat de Blaj Eugen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întrebam cu o curiozitate resemnată, cum de nimeni nu a reuşit să desluşească strigătul disperat din şoapta mea? De câte ori ar fi trebuit să mai mor, în fiecare zi, pentru ca cineva să poată observa că sunt viu? Ce veşminte ar fi trebuit să port, ce zeghe slinoase, pentru ca cineva să vadă, în sfârşit, că nu sunt decât un prizonier, un proscris, un condamnat la moarte de la care nu mai auzi altceva decât zăngănitul macabru al lanţurilor? Ce cuvinte ar mai fi trebuit să folosesc pentru ca să le deschid mintea celorlalţi, pentru a le arăta cum libertatea lor îmi este închisoare rece, întunecată şi umedă? Ce ar fi trebuit să mai fac pentru ca ei să se dumirească, în cele din urmă, că sunt altfel, că nu aveam cum să rezist prea mult timp în turma în care m-am trezit pe neaşteptate?
Cam care ar fi fost preţul răscumpărării aripilor cu care am fost înzestrat? Cât ar fi trebuit să plătesc pentru a mi se lua plasturele de pe gură, cătuşele de la mâini şi lanţurile de la glezne? O melodie, două, trei, zece, o sută? Un roman, două, cinci? O sută de poezii sau o mie? Câte piese de teatru şi câte eseuri? Oare câte vieţi mi-ar trebui pentru a putea plăti preţul eliberării mele?

Eugen Blaj în Exilat în propria viaţă, XXXIII
Adăugat de Eugen Blaj
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt unii oameni care trăiesc asemeni unor candele. Aşezate discret, într-un colţişor curat şi sfânt, candelele luminează cu mica lor flacără ungherul unde au fost aşezate cu migală. Au nevoie de foarte puţine lucruri pentru a-şi păstra umila lor paloare. Dacă se nimereşte să ajungi în colţişorul respectiv, reuşeşti poate să observi luminiţa lor. Dacă nu, poţi trece pe lângă ele fără să le observi. Dar ele sunt acolo. Şi acolo vor rămâne, până când mâna care le-a aşezat acolo nu se va decide să le schimbe locul.
Alţi oameni sunt asemeni artificiilor. Se ridică fulgerător de la pământ, cu un zgomot care nu poate trece neobservat. Se înalţă, se tot înalţă, cu rapiditate extraordinară. Lumea aşteaptă, cu răsuflarea tăiată, să vadă ce se va întâmpla. Apoi, ajunse pe bolta cerească, explodează literalmente, oferind lumii un spectacol luminos nemaipomenit de frumos. Poate un pic cam scurt. Dar lumea se bucură, admiră şi aplaudă. Apoi, după ce spectacolul se va fi terminat, lumea nu mai are nici timp şi nici interes să observe căderea bruscă a tuburilor sfârtecate de explozie, care se izbesc de pământ cu un sunet sec, neauzit de nimeni. Oricum, va urma un alt rând de artificii!
Candele sau artificii? Până la urmă, ce dorim să fim? Sau, suntem ceea ce suntem, fără voia noastră? Poate că aşa ne este pur şi simplu dat: să fim candele sau artificii!

Eugen Blaj în Exilat în propria viaţă, XVI
Adăugat de Eugen Blaj
Comentează! | Votează! | Copiază!