Angi Melania Cristea

Oraşul din care se pleacă

oamenii ies la strada mare
cu demonii lor sub braţ fiecare cu fiecare
îngeri înalţi printre statuile goale
ce beau pe datorie cafeaua zilelor pline de ipocrizii
gazete cu limba albastră salivează pe ideea mea despre univers
vecina care fumează în timp ce împinge căruciorul
scrie despre cum se toacă bani din proiectul de-a arta
poeţii nu s-au reinventat au rămas la stadiul de larvă
cât vor purta mantaua lui gogol
mai pot scrie la colectiv
arşi de febra poeziei /de-a v-aţi ascunselea

el a furat un câine pentru a păcăli timpul
să scrie încă un vers despre bruneta din tramvai cu sânii lascivi
serile se plimbă ca un şobolan roz gâf âind de neputinţe
din oraşul acesta se pleacă pe cai mari
atât de mici sunt străzile cu femei splendide cu poeme mignone şi zile
nenumărate

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba Română, ultima mănăstire

Luna îşi odihneşte obrazul pe Limba Română.
Ea îşi unduie sunetele
ca nişte pene de egretă.
Limba târâtă la Roma odată cu Decebal,
aspră ca tăişul sabiei ascuţit printre
pietre tăcute, şi-a întors faţa mandră
către schitul lui Dumnezeu,
munţii Carpaţi.

Soarele se răsfrânge în inima ei
pulsând veşnicii.
Picioarele cuvintelor romaneşti caută harul
în somnul gliei
încălţate în sandale romane.

Serenitatea vocalelor are timbru
de clopot ortodox.
Ele înalţă curcubeu peste Prut
pe cerul de un albastru voroneţian.
Răsună în trupul Limbii române

[...] Citeşte tot

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Percuţie

Privesc lumea plină de ingratitudini, şerpii inelaţi care colindă apele.
S-a revărsat furia terrei; cu ultimele puteri trece prin munţi şi prin văi...
Ia cu ea ingurătatea udă să o exorcizeze în păduri pe unde calcă paşi de Sânziene şi morţii adorm nelumiţi.

Nu poţi izola sufletul! Pe serpentine
vijelii au facut să dispară hotarele dintre semeni.
Ne uneşte capricios vieţuirea, ceasul de copt secunde zurlii.

Alergam prin râpe şi poieni... tălpile susurau a neştiinţă,
când ai început să pui întrebări părului meu răsfirat şi nu ai mai percurtat
la sintagma timp mort.

Vocile ascultă plămânii terrei şi cântă la orgă despre iubirea pioasă.
Roboţi megatronici iau locul oamenilor simpli.
S-au îndumnezeit fiarele... timpii... câmpii...
Mai pot să admir panorama universului volatil?

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâiul mit

înţelepţii spun că a vieţui este sinonim cu
a inhala falii de oxigen şi de nefericiri

în neînţelepciunea tinereţii mele pipăi soarele şi miile de stele cu degete de hârtie
cupola lumii îmi pare
o strană în care furtuni de meduze aliezee ale timpului mort aliniază planete

prin acest univers ostil port carcasa trupului viu
ramificaţiile ei pătrund până la al şaptelea
element
în subterana sufletelor care continuă să vieţuiască printre moloz marmură şi mituri

pot preschimba această punte trecătoare într-o
viitoare viaţă?
lumea are la temelie picturile rupestre ca şi cum oamenii de acum ar fi tot naivii ce au inventat arta
în demisolul singurătăţii

cu puterea întâilor născuţi îţi zic Ţie Doamne
că ne-ai înţelepţit prin cuvânt chiar dacă
în universuri paralele acesta umblă deztrupat

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intermitenţe

Dragostea mea, tu vii dintre troiene şi dintre înalte stânci.
Nu irosesc acele clipe din trecut în zile de arşiţă!
Este atâta gălăgie pe autostradă şi curg atât de zbuciumate zile
Încât simt acvile cum rătăcesc peste singurătăţi care pulsează intermitent.

Dacă mi-e dor de umbra mâinii tale, îi desenez crochiuri lui ieri
Şi parcă mă transform într-o vâltoare ce se stinge în albul nopţii
Căci pătimaş iubindu-te pe creasta munţilor cuvinte scrijelesc
Şi tot de atâtea ori cobor în tine însuţi cu mii de gânduri ca tentacule, rebel.

Dragostea mea, uniţi în depărtare cu glasul dimineţii rebotezat te chem
Şi încă ţin în palme chipul tău sculptat ca rana tinereţii
Când rostogoleam albastrele îndoieli şi răsuceam timpul firav şi vise înguste
Căci eu iubindu-te m-am aşezat în viul zilei, efemer...

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Obelisc

mi-am jurat că voi da bacalaureatul până voi întâlni
arta minimalistă de a scrie
pe aorta copacilor îmbrăcaţi de ger
de a ma ruja pentru balul final cu pulbere de arţar
să fiu mai albă decât cenuşăreasa fără să
fiu însoţită de niciun pitic
ei să rămână pe o stâncă să bea cidru de mere

poate de data aceasta mama şi tata mă vor ajuta să încalţ sandalele să nu-i mai văd furioşi
de neputinţele mele evidente de a promova feţi-frumoşi
parcă mai ieri stăteai în ultima bancă rezemat de tinereţea ta violacee
un oarecare te-a numit imberb iar tu ai dat
cu piciorul în uşa de după care
profesorii ipohondrii nu se clinteau

statuia directorului din curte s-a împrietenit
cu părinţii revoltaţi fiindcă sub obeliscul cerului
toate trec de-a valma mai însingurate
fără râsul spart din ferestrele liceului

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sentimente incolore

acea zi fără echinocţiu mi-a schimbat viaţa/ştiai că sunt în palma ta
ca o brichetă stricată
nu puteam să întorc orele cu acea cheie uriaşă de la intrarea în oraşe
iar tu lipeai asfaltul de pe autostradă îmbrăcat într-o uniforma incoloră
şi beai stupid de sincer o halbă de bere
ca toţi artiştii nerealizaţi

ţi s-a spus vreodată că sistemul solar este populat cu emoţii pure,
din toţi arborii va curge dragostea aia cu iz de filme în 3D
şi, doar eu, voi fi ţigara slim strivită de asfalt/
ultima ta noapte zen
de parcă aici poţi trăi în parcări subterane ∞love
şi absolut niciodată nu te vei lăsa sedus
de liniile verticale ale morţii

iar acest sentiment de autoizolare ne va împlini sufleteşte
căci eu şi cu tine venim din câmpiile ivorii
tineri victorioşi capabili de a ne multiplica pinkemoji

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veri rubiconde

vara asta îmi este sete de lecturi paralele
de vremea când îţi citeam din firul nopţii şi
îmi tăvăleam geloziile prin livezi tinere
nu îndrăzneam să am himere eram într-un du-te-vino continuu
cu dragostea pe acceleraţie la maximum
şi ardeam calorii emigrând pe muntele
unde se ţine târgul de fete

oricâte anotimpuri vor adormi în camera mea de oaspeţi
vara va fi doar a ta
pentru că atunci am umflat globul pămîntesc
cu plămânii noştri firavi
şi l-am atârnat de cureaua lui dumnezeu
ca pe un pliant spre o insulă exotică

tu stai lângă lacul de steril şi protestezi
au ars copacii cărţile vrajitoarele
ştii că nopţile în lunci înflorite se reduc
iar eu şi vara am plecat într-o croazieră
unde voi găsi fluturi melci păianjeni cer

[...] Citeşte tot

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hemoragie

Tu şi ultima carte roşie...
Crezi în utopii, în viaţa de paradă;
eu fotografiez apusuri cu mâna desfăcută
ca acei rebeli de lângă cascadă
care, iar şi iar, anesteziază frica.

Hai să rotim armele albe,
până se vor topi imperii de ani!
Nu vom mai îmbătrâni la fel de minunat
dacă vei elibera lilieci din piept
şi, la braţ cu oraşul pe catalige,
vei dansa ştrengăreşte,
ca în vremea holerei.

Cât de hello kitty
am să te îmbrăţişez,
fără emoţii porţionate minimalist!
Aici creşti lângă casa puterii;
oamenii, ca şi sperietorile, au stoluri de ciori
rotitoare

[...] Citeşte tot

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iglu

Păsările care invadează cerul cu aripi fosforescente, ele sunt
suave ale clipelor, fisuri într-un timp de ipsos.
Le văd atelele printre stele stinse şi rog planeta celor o mie de singurătăţi să nu-şi întindă tentaculele spre cercul lor, curcubeu prins de scara norilor.

Am aşezat pe portativul morţii zile îndoliate, nopţi desferecate... caii neliniştilor pagi...
dar tot îmi ieşi şi îmi intri în piept, pasăre
a destinului cuibărită pe un cactus.
Inima mi se dilată cât o singurătate spartă
de propria noastră zidire, fiinţa.

Acum şi aici zboară, viaţă sticloasă, printre păsări-cobre
ce îşi muşcă coada lăsată peste amurg.
Va veni ziua când tinereţea îşi va chema păsările lipite pe cer cu adeziv şi nu vei mai putea fura zborul sufletelor înaripate,
aer inoxidabil, dragoste care abureşti propriul meu iglu!

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!