Alexandru Pop

Ştiu, te înţeleg perfect

Cunosc durerea, am fugărit la rândul meu plăcerea.
Ştiu stresul, şi nici până azi nu i-am găsit înţelesul.
Am simţit pe pielea mea aşteptările celorlalţi, părinţilor, societăţii, strivindu-mi visele sub bocancul autorităţii.

Auto-impuse, căci eu nu ţin minte să le-o fi acordat,
Şi dacă tot suntem aici, permite-mi să mărturisesc, că nu cred în păcat.
Am sufletul spălat, curăţat de rugină,
Mă uit acum în jurul meu şi mă întreb, oare cât mai are haosul de gând să ţină?

Nu fii doar unul/una din duzină,
Priveşte dincolo de cortină
Şi vezi dacă chiar eşti, atât de limitat pe cât le place altora să crezi.
Te privezi, de tot ce e mai bun atunci când te maschiezi,
Întoarce-te la vremea în care obişnuiai să cânţi, să crezi în dragoste şi-apoi s-o desenezi.

Vreau ca tu să vezi, că eşti frumos/frumoasă peste măsură, o notă unică pe a vieţii partitură.
Să râdem împreună, de vremea în care ai crezut că viaţă chiar îţi este pe dos, fără rost, când căutai lumina soarelui în băltocile de pe jos.

Nu are sens s-o dai la-ntors, nu are sens să te ascunzi, nu de mine,
Căci te cunosc din vremuri de demult, oh da, te cunosc atât de bine.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii de unde vii?

Tot ce trebuie sa ştii, e locul din care vii.

Fără a-l cunoaşte, te plimbi bezmetic prin palma lui Dumnezeu,
Bătându-te cu pumnii-n piept că eşti ateu.
Şi-aici nu este vorba de religii,
Căci toate sunt ‘o apă şi-un pământ',
Cum obişnuiau să spună străbunii.

Regula deşertăciunii se aplică egal pentru toţi, nu doar pentru unii.

Cum îţi poţi cunoaşte originea?

Împrietenindu-te cu liniştea.
Fiind una cu cerul şi pământul, interogându-ţi gândul.
Observând că indiferent de câte ai avut de îndurat în viaţă, eşti încă în ea, în viaţă.
Indiferent de cât de multe ori ai plâns, săratul lacrimilor sufletul nu ţi-a pătruns.

Ai râs, ai glumit, la petreceri ai chiuit până urechile ţi-au asurzit.
Ai stat până târziu în noapte, bântuit de amintiri şi şoapte.
Te-ai dus departe, ai urmărit vise pe cerul nopţii,

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acelaşi pici

Trăieşte ca şi cum nu ai avea nicio posesiune,
Nimic pe care imperiul minţii tale să pună sechestru.
Gol precum vântul, translucid şi efemer precum gândul.

Ce ţi se poate întâmpla rău, atunci când mergi în tandem cu potopul?
Îţi surâde norocul, dacă pe cerul minţii tale stau agăţate întrebări existenţiale,
Ca: "De unde vin?", "Unde mă duc?", "Pentru ce mă aflu aici, pe bucata asta de pământ?".

Ca un pici, pierdut de mama sa în magazinul mare,
Ce năpădit de lacrimi reci şi grele, o caută disperat printre mormanele de haine.
Aşa sunt şi adulţii, care deşi înalţi ca munţii,
Tot îşi mai plâng de milă, dezorientaţi cum e zapada atunci când vede o cămilă.

Salvarea nu stă în următorea pastilă,
Care precum un cântec de leagăn, te mai adoarme pentru înc-un veac.
Ce păcat, că ne adormim copiii din cinci în cinci secunde, în loc să-i lăsăm liberi să zburde.

Copilul interior, la fel ca cel de-afară,
Nu vrea decât să urce-n pomul minţii, să-şi urmărească de-acolo părinţii.
Gândurile nu-l doboară, stolurile de emoţii nici că reuşesc să-l dea afară.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă-te iubită

Nu încerca să pui sechestru pe iubire,
Vrând să o ţii doar pentru tine.
Nu arunca nimic deoparte, cotorul joacă un rol esenţial în felul cum e prinsă o carte.
Nu sta deoparte, hora e jucată atât de-un grup la unison, cât şi de fiecare-n parte.

Lasă-te iubită, asta îţi e menirea,
La fel cum lumânarea prin foc atinge împlinirea.
Nu încerca să controlezi, cu cât te vei forţa mai mult, cu atât mai puţine o să vezi.

Relaxează-te iubito, întinde-te pe spate, urmează calea desenată de ale mele şoapte.
Finalul nu e departe, însă există multe sfârşituri, şi toate sunt la fel de colorate.

Ai încercat mult timp să îmblânzeşti iubirea, s-o forţezi să facă tumbe atunci când pocneşti din bici.
Nu şi aici, unde gloanţele voinţei sunt oarbe, unde singura cale este să te predai curenţilor de aer, precum un marinar ce s-a pierdut pe mare.

Oare, nu simţi ce simt şi eu?
Oare nu-ţi simţi corpul atât de greu?

Oase şi carne ce par certate, gânduri veşnic alienate, mintea şi inima privind fiecare într-o parte.
Promisiuni deşarte, legăminte încălcate, ai trecut prin toate.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altul îţi este drumul

Mă uit la tine şi suspin, ştiindu-ţi dinainte soarta,
Îţi ţin în a mea privire chipul fragil, o formă cum nu mai există alta.
Suspin nu din tristeţe, ci cu ascunsă bucurie,
Conştient fiind de vremea ce va să vie.

Poate că nu înţelegi nimic acum, totul în jur părând difuz,
De parcă viaţa ţi-ar fi închipuirea unui zeu păgân, ursuz.
Poate că cerul îţi pare departe, şi simţi pământul rece şi neprimitor, mult prea aproape.
Poate că te întrebi, cum m-am întrebat şi eu odată,
Oare această lume e un accident, sau există ceva ce ţine totul laolaltă?

Te-ai îngrijit cu sârguinţă de sarcinile lumeşti,
Ai învăţat să scrii, să citeşti, să desenezi şi să munceşti.
Simţi totuşi că ceva lipseşte, de parcă cineva a rupt o pagină din propria-ţi poveste.
Este această lipsă, cea care nu îţi dă pace, oprindu-te din a trăi cum inimii tale îi place.

Şi poate crezi că nu ai încercat destul până acum,
Că poate toţi ceilalţi din jur sunt sănătoşi, şi tu nebun.
Par a fi atât de fericiţi, fugărind apusul şi încercând din răsputeri să ignore neajunsul.
De ce să nu faci şi tu la fel, îţi zici, de ce să te scuturi de praf, de ce să te ridici?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu fugi...

Nu fugi de propriile sentimente, nu te lua la-ntrecere cu propria umbră, nu vei avea sorţi de izbândă. Întoarce-te, iubeşte-le, ascultă-le, chiar dacă mintea-ţi joacă uneori feste.

Ele îţi spun o poveste, ca melodiile unei orchestre, ce vorbesc despre morţi tragice şi fapte măreţe.
O poveste, pe care am fost amândoi învăţaţi s-o ignorăm, şi în schimb pe ‘realitate' să ne axăm.

Cu propriul destin ne jucăm atunci când lamentările ni le ascultăm. Confuzia, stresul, dezinteresul, cursa nebună pentru a-ţi găsi ‘alesul', toate îţi pot părea normale, atât de răspândite încât au devenit banale. Simptome subtile, camuflate de o fugă continuă după ‘mai bine', ceva ciudat se-ntâmplă cu tine atunci când visezi la ziua de mâine. Uiţi de iubire, uiţi că tot ce îţi trebuie este deja prezent în tine.

Cel mai bun prieten îţi este Prezentul, locul şi timpul în care înfloreşte talentul, locul unde nu te simţi niciodată singur, pentru că tot ceea ce vezi eşti tu, iar tu eşti tot ceea ce se vede. Nu e doar o părere, nu e doar un alt rând scris într-o carte pe care o citeşti şi apoi o trimiţi mai departe. Ţine aceste cuvintele aproape, lasă-le să te poarte către locul de unde izvorăsc toate.

Respiră împreună cu mine, în timp ce ne dezbrăcăm de concepte, de ură, de gânduri meschine. Nu e o cale complicată, ci are mai multe în comun cu o artă, cu o ploaie curată ce înlătură o aşteptare deşartă. Totul a fost o minciună, o glumă nesărată, camuflată într-una bună. Tot ce ţi s-a părut că face sens... a demonstra, a deveni, a învăţa... nu a fost altceva decât un drum închis, un infern deghizat în paradis.

Nu poţi fi atins, de biciul fierbinte al judecăţii, nu ai fost nicicând o victimă a nedreptăţii. Esenţa ta e un miracol ce umblă pe pământ, a cărui faţă adevărată a fost ascunsă de ceea ce considerai important până nu de mult.

Nu ai deţinut nimic cu-adevărat, nici măcar propriul corp, fie el de femeie sau bărbat. Un rol ai jucat, un rol ce a părut important, însă unul ce a fost de la-nceput conceput eronat. Un rol limitat, ce a-nceput să te strângă, să nu mai fie bun de purtat. E păcat, să insişti în greşeală, ai căzut de mult prea multe ori în aceeaşi capcană.

Sunt aici să îţi spun că frica nu este reală, că sufletul îţi este curat, contrar a ceea ce ai fost învăţat. Un suflet ce poate părea mut, dar ale căror şoapte se dezvăluie doar celui îndeajuns de tăcut. Precum o muză, ce apare într-o lumină difuză, dar care odată recunoscută îşi revarsă darurile asupra celui care o ascultă.

Ascultă tăcerea, nu o lăsa să treacă neobservată, aşa cum ai făcut de fiecare dată. Strânge-ţi toate corăbiile atenţiei laolaltă, şi cheamă-le înapoi în braţele portului numit Prezent. Priveşte atent, fii perseverent, şi mintea ţi se va deschide, iar un foc innvincibil în inimă ţi se va aprinde.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul nărăvaş al minţii

Aşa cum recolta are nevoie de ploaie ca să crească şi focul are nevoie de vânt ca să se-nteţească, la fel şi mintea noastră are nevoie de meditaţie ca să se liniştească.

Meditaţia nu este despre fixare, ci mai degrabă despre decongestionare. Nu este ca şi cum îţi lipseşte ceva şi trebuie adăugat, ci mai degrabă ai prea multe pe cap şi trebuie să le oferi în dar.

Oferă-ţi gândurile în dar liniştii.
Oferă-ţi agitaţia pradă tăcerii.

Nu ai de ce să vrei să controlezi această zbatere - mintea e ca un deţinut ce îşi fixează singur lanţurile şi apoi se roagă pentru libertate. Nu îi asculta lamentarea, nu îl salva, pentru că nu asta vrea. E singura dată când nu e nevoie să fii erou; e singura dată când ceea ce se zbate, trebuie să piară. Nu există final fericit în acest film, dar ah, ce fericire după ce se termină.

Calul minţii e unul nărăvaş - într-un moment te înalţă la ceruri, doar ca în următorul să te trântească la pământ. Încerci să ţii frâiele în strânsoare, dar cu cât încerci mai mult cu atât îi alimentezi forţa mai tare.

Soluţia? Nu îl stârni, lasă-l să zboare.

Nimic nu poate opune rezistenţă la nesfârşit - va exista un moment în care se va aşeza extenuat deoparte, trăgând un pui sănătos de somn. Pentru o vreme va fi linişte şi pace, lucrurile vor reveni la normal.

Ai trăit deja astfel de momente - o plimbare în parc când lumina soarelui părea să aibă o strălucire aparte, când aerul părea să îţi desfunde căile respiratorii şi când simţeai de parcă ai zbura în loc de a păşi.

O dimineaţă în care te-ai trezit simţindu-te neaşteptat de bine. Ai zâmbit tuturor fără motiv, molipsindu-i cu fericirea ta, tot fără motiv. Dacă cineva te-a întrebat ce e cu tine, de te simţi aşa de bine, probabil că i-ai spus că ai ‘o zi bună' şi că ‘totul merge strună'.

Cu toţii ştim însă că viaţa e departe de-a fi un drum drept, fără urcuşuri sau coborâşuri.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu unul

Cu frică de succes şi creierii măcinaţi de stres,
Te uiţi perplex de parcă viaţa ţi-ar fi un codex complex,
Pe care oricât te chinui să îl descifrezi, rezolvarea îţi tot scapă, nu poţi s-o vezi.
Te enervezi, iei un creion în mână şi începi să desenezi, că doar aşa te calmezi,
Şi te întrebi, cum ai ajuns să crezi ceea ce crezi?

Prietenii, familia, îţi par feţe străine,
Ce ştiu ei despre ce înseamnă să-ţi fie mai bine?
Ce ştiu ei despre lupta ta interioară, vocile care noapte de noapte numele ţi-l cheamă.
Or fi strigoi, sau poate eşti doar tu, vorbind cu tine însuţi.

Gata, ajunge, a fost picătura care a umplut paharul,
Da, paharul ăla în care ţi-ai înecat amarul, în vin,
Şi-ţi promiţi că nu te mai duci, cu gândul, acolo unde ai mai fost,
Nu are rost, ai picat de prea multe ori de prost.

Te ridici şi îţi priveşti chipul în oglinda murdară, pentru a o mia oară,
Încercând să îţi aduci aminte de când viaţa nu obişnuia să doară.
Oare în ochii arămii a mai rămas vreun strop de inocenţă?
O sclipire fugitivă în lumea asta înecată-n decadenţă?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspunsul este iubirea

Marea dilemă a vieţilor noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăieşti este iubire, te rog, nu te minţi.
Ascultă atent, este o voce, ce îţi şopteşte zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înţelegi, doar fii.

Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobeşte munţii cu zăpadă şi oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îţi şopteşte?
Ce îţi răspunde luna atunci când o priveşti?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o opreşti?

Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minţii obosite de atât învârtit, încercând să-şi prindă coada.

Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.

Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubeşte-ţi fiii, adună-ţi turma; ceva te cheamă către casă... chiar şi cel mai neiscusit cioban ştie când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ţi-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiţi în faţă, drumul se-ntinde, se şerpuieşte-n orizont, la infinit. Drumu-ţi promite, că dacă mergi încă puţin, te-mbogăţeşte, te face prinţ peste oceane şi rege între oameni - dar tu nu îl asculţi, ai obosit. Îţi aminteşti de măgarul harnic, căruia îi sunt promise măreţe împliniri şi care îşi duce-n spate, povara veşnică şi grea a propriei nemulţumiri.

Te uiţi în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas şi prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promiţând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit şi te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.

Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăştiat peste trecut; se văd prin ceaţă, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscoleşti trecutul, o ştii prea bine – din asta nu a ieşit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire şi scrum.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O cursă nedreaptă

Diferenţele dintre noi par a fi atât de evidente, doar pentru că ne limităm la a percepe doar câteva elemente: potenţă financiară, popularitate, aspect fizic. Atât timp cât vom folosi aceste elemente drept repere în cursa pentru ‘viaţa ideală', vor exista învingători şi învinşi. O cursă nedreaptă, în care marea majoritate a concurenţilor pleacă deja cu minim un handicap.

Furaţi de ritmul mereu alert al acestei curse nebune după ‘succes', pierdem din vedere un lucru esenţial: faptul că viaţa se întâmplă acum.

Poate ai auzit deja despre ‘Conştiinţă', ‘Sine' şi multe alte nume ce au fost date acestei părţi fundamentale din noi. Dar ce legătură are asta cu momentul prezent, şi de ce este promovat ca fiind cel mai important lucru de către cei ce au servit de-a lungul vremii drept învăţători?

Motivul este surprinzător de simplu, putând să-l intuieşti de unul singur dacă pui pauză alergăturii pentru câteva secunde. O poţi face chiar acum, parcurgând aceste rânduri - ascultă foşnetul din jur, mulţimea de sunete ce se îmbină surprinzător de armonios, având în vedere cât sunt de diferite; priveşte cât de multe culori împodobesc ceea ce tu numeşti ‘realitate', unele reci, altele calde, unele pronunţate, altele fade, pierzându-se unele-n altele, pentru a da naştere unui tablou nepreţuit, al cărui autor nu poate fi numit; simte cum aerul îţi mângâie nările cu o atingere ca de caşmir, insuflând viaţă plămânilor şi astfel animându-ţi corpul.

Acum revino aici, la tine.

Poţi spune oare tu, cu siguranţă, că cel ce parcurge aceste rânduri, s-a născut, şi va muri?
Poţi spune oare tu, cu siguranţă, că cel ce îşi reflectă chipul în râul cu apă clară al acestor cuvinte, e condamnat la judecată?

Şi în final, priveşte-l pe acesta direct în faţă.

Oare pe chipul său, nu se-mpletesc aceleaşi culori ca cele pe care le-ai privit şi mai devreme?
Oare în corpul său, nu se joacă aceleaşi sunete pe care le-ai ascultat şi mai devreme?
Oare acei curenţi uşori de aer pe care i-ai simţit, pun vreo condiţie? Nu se dăruiesc ei oare, oricui are nevoie, indiferent de nume, limbă sau trecut? Şi dacă ei fac asta, tu de ce nu le-ai urma exemplul?

Vezi tu, prieten drag, alergătura aceea nebună, ce acum pare a fi departe, de parc-ar fi pe Lună, e doar imaginaţie - propria noastră creaţie. Ea nu există aici, unde nu ne putem întrece, pentru că paşii noştri merg la unison; unde nu putem ţipa mai tare unii decât alţii, pentru că împărtăşim cu toţii acelaşi glas; şi unde, nu mai există învingători şi învinşi, ci doar obiective îndeplinite, sau încă nu.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!