Afrodita Popescu

Gimnosfere

întreabă tatăl
cine sunt toţi aceşti morţi ce-ţi traversează calea?

un cort roşu vopsit uitat dinadins acolo
o vrăjitoare ce cheamă întunericul în miezul copacilor
voi ancora
voi fi tăcerea şi mişcarea frunzelor în lumina sferelor

întreabă mama
ce este cu această iubire ce-ţi inundă sinapsele?

după ce a străbătut câmpia nesfârşită a inimii
supusă vântului
călăuză nevăzută te-a chemat desfrunzirea

tălpile tale fulguie prin lumea plină de sfere

poezie de Afrodita Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa pictează cerul - pe nerăsuflate

pe vremea când alergam timpul în mână cu un avion
şi-mi închipuiam că aşa trebuie să arate zborul
viaţa nu e un simplu trofeu pe care să-l atârni pe perete

căutam un prilej să ajung la cârma avionului să pot vedea lumina şi crestele munţilor
de trei ori să mă dau peste cap, de trei ori să-mi lepăd epiderma
să beau mai multă apă
pe urmă drumul se îngustează

nu strâng merele ce-au putrezit în pom

mi-an dat seama că ziua avea să fie lungă, atât cât aveam nevoie s-o aud
pe pajiştea de flori pestriţă şi de piatră
ochiul meu se loveşte
mă doare sunetul

constat că lumea asta a uitat fix ce contează

să picteze

[...] Citeşte tot

poezie de Afrodita Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să înveţi să iei din aripile păsărilor zborul şi liniştea unui înalt

[să înveţi să respiri din nou]

într-un loc în care iţi spui închide şi aşteaptă
poate că de pe gleznă va ţâşni în sus acea teamă ubicuă de început de lume
acea teamă ce spulberă pe loc toate casele, toate lanurile în care s-au dizolvat macii
şi poţi să o iei pe mai departe ştiind că ai primit darul iertării
spui fiecărei ape cum se înoată până la mal
dai fiecărui sunet tot ce aduce pescarul
întorci cu ochii spre soare albastrul dilatat de rezonanţe
ca o umbrelă
ca o iertare
ce vine din amurg
şi dacă ai ştii că limpezimea se naşte odată cu tine,
odată cu celulele,
într-un loc în care fasonezi rădăcinile înveţi să respiri

cât pe ce să nu mai prinzi decât tăcerea în goana acea organică a unui răsărit de lume

poezie de Afrodita Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt de ajuns, şi clopote şi aripi

dacă trebuie să scrii e ca să nu stea mâna celor nouă ursitoare
la lumina unei lămpi se prefigurează în mişcare umbre
dar tu nu mai auzi
să repeţi după mine cuvântul Dumnezeu e imposibil

un ocean în care pluteşte tăcerea aduce la ţărm vietăţi ce au murit odată
sufletul îngheaţă mai repede chiar decât ai aprinde farul lumină
să inspiri prin fular temperaturile scăzute
şi nici atunci să nu poţi bloca adevărul de la un capăt la altul
ai învăţat că echilibrul se află în bătăile neregulate ale inimii

care te cuprinde dintr-o singură mişcare
care te însoţeşte pe celălalt mal şi scoţi prin ochi şi oase cele mai negre temeri
le arunci prin crăpătura uşii celor nouă ursitoare
chiar înainte de începerea unei spovedanii

îngenunchezi lângă icoană

poezie de Afrodita Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!